Hugo MĂRĂCINEANU
Artistul este condamnat la o muncă sisifică de şlefuire permanentă a meşteşugului, obligat să-şi exprime nu numai măiestria, dar mai ales trăirile, ideile, sentimentele, iar când acestea sunt recunoscute, toate la un loc ori măcar unele, atunci artistul are un public, are pentru cine crea şi se simte susţinut în demersul său artistic, este pentru încurajat material că şi artistul este în cele din urmă un fel de negustor ce îşi vinde bucată cu bucată viaţa, sufletul pentru răsplata amară a gloriei ori măcar a recunoaşterii valorii sale (cu condiţia să nu rămână numai la mâna unei clientele).
Din câte am ajuns să ştiu pot afirma, fără teamă că am să greşesc, că un artist nu vine din neant, dar el e miruit cu har de la bunul Dumnezeu, dar se şi sprijină pe un lanţ de înaintemergători, ne apare ca un sumum al unor tradiţii, unor acumulări tehnice şi culturale, a unor interrelaţii socio-umane condiţionate de relaţii psihice speciale şi de capacităţi ieşite din comun, ale sale în primul rând şi ale mediului din care accede în al doilea rând. Voi încerca să descifrez care au fost cauzele pentru care zicala nimeni nu ajunge primar în satul lui s-a aplicat atât de dur mediului artelor vizuale la Brăila, devenind un fel de lege implacabilă în cursul vremurilor, de unde s-a pornit şi ce a favorizat menţinerea unor stări potrivnice accederii artiştilor locali către aprecierea concitadinilor.
În secolele, XVII-al - XVIII-lea pictura a fost dominată în spaţiul românesc de marile comenzi religioase care au făcut faimoşi zugravi ca Pârvu Mutu, Grigore Zugravul şi au dus la închegarea unui stil muntenesc, moldovenesc şi bănăţeano-transilvan cu puternice influenţe sârbo-europene pictura laică, zugravi de subţire în oloiu făceau parte din breasla năcarilor şi nu erau decât meseriaşi, percepuţi ca atare fără nicio apreciere specială. Aproape toţi proveneau din pictorii de biserici şi-n lucrările lor se simte stilul iconografic (vezi Avram Iancu de Barbu Iscovescu), iar primii pictori şcoliţi în şcolile lui Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr ori sub oblăduirea lui Karol Valensthein la Bucureşti şi Giovani Schiavoni la Iaşi, vor fi puternic influenţaţi de neoclasicism şi academism de la Academia Sf. Sava.
Clasul de zugrăvire în oloiu, danţ şi dare la semn de la Academia Mihăileană vor fi treptele ce duc la apariţia Academiei de Belle Arte a lui Theodor Amann promotor al academismului şcolit la Paris şi deschizător de drum pentru şcoala de artă.
Nicolae Grigorescu vine ca un adevărat iniţiator de şcoală, în sensul de curent, ca un distrugător de tipare, un creator ce preia natura liber, supus numai propriilor trăiri, neconstrâns de tehnică poţi să pui culoarea şi cu tocul cizmei, numai să o pui cu suflet! - îi sfătuia el pe mai tinerii confraţi ce se ciondăneau pe probleme de tehnică. Greu digerat de societatea cosmopolită, nesigură pe capacităţile ei de apreciere a unor creaţii originale, novatoare, dar puternic încurajat de societatea civilă şi intelectualitatea şcolită în Apus, Grigorescu se face ecoul aşteptărilor şi devine valoare naţională aşa cum îl definea un ofiţer de pe frontul de la Smârdan, iar replica celebră dată unui general în faţa compoziţiei Atacul de la Smârdan ce arată eroismul armatei române cum suna comanda făcută de statul român, că unde sunt generalii, ofiţerii, ei n-au fost eroi?, ba da, ei, în avântul lor au ieşit din ramă, îl defineşte şi-l impune ca mentor pentru o lungă serie de ciraci ori simpli imitatori. Nicu vine din copilul iconar, creşte sub bolţile de la Agapia, el Grigorescu dezleagă tuşa, liberează culoarea de formă şi ton local şi-i dă şansa să se manifeste în nuanţă, intensitate, strălucire şi o face solistul sensibil al tablourilor.
Puternica emulaţie creată de stilul brâncovenesc şi mulţimea bisericilor aduce arta, pictura în rândul maselor încă din timpul marilor ctitorii de la Curtea de Argeş ori a celor din Moldova, nu doar bonjuriştii ce băteau căile Europei de unde veneau cu ecoul evenimentelor artistice de la Viena, München, Paris, Roma, aveau noţiuni de pictură, de artă, dar şi în rândul publicului larg se dezvolta ideea de pictură, sculptură, artă decorativă, arhitectură, se evoluează de la sacru la laic, de la forma tradiţională artizanală spre forme culte, evaluate, personalizate.
Societatea românească ia contact cu arta central-europeană şi apuseană prin intermediul importurilor, al călătoriilor, al tinerilor plecaţi la studii, a ziarelor şi revistelor ce au început să circule şi spre zona balcanică. Societatea se modernizează rapid şi pe baza fundamentelor tradiţionale şi a câştigurilor culturale se primeneşte, se curăţă de turcisme, se eliberează de sub tutela atotcuprinzătoare a culturii, artei şi bisericii greceşti şi în mai puţin de jumătate de veac va accede la valorile apusene în artă, ştiinţă, arhitectură, vestimentaţie.
În pictura murală se trece de la pictura religioasă la decoraţia murală laică, de la portretele hieratice ale ctitorilor la portretele puternic spiritualizate, de la giubea, fes, iminei, caftan, işlic la surtuc, cilindru, baston, ghetre cu glanţ, de la clasicul- de acum, stil brâncovenesc la stilurile personalizate ale unor arhitecţi celebri din Germania, Austria, Franţa, Italia. Efervescenţa culturală de după Războiul de Independenţă şi cea generată de dezvoltarea economică creează în aglomerările urbane şansa dezvoltării artelor, creează publicul şi starea necesară pentru receptarea artei. Acelaşi lucru se va petrece în secolul al XX-lea cu o mică întrerupere (Războiul Întregirii), aceeaşi efervescenţă economică generează cultură, nevoia de cultură şi artă şi tot în marile aglomerări urbane cu structuri aranjate, cu straturi sociale cu un statut bine consolidat, cu un sistem educaţional eficient.
Dar cum se punea oare problema pentru raiaua Brăila?! Raiaua este un teritoriu administrat direct de Istambul, direct de vizir (prim-ministru), se supune legilor şi cutumelor, obiceiurilor şi tradiţiilor, reglementărilor de viaţa de tip osmanlâu. Viaţa cotidiană se desfăşoară în ritmul şi după regulile Coranului, nu numai în cetate ci şi pe vastul teritoriu ce era aparţinător raialei. Raiaua este o redută, un cap de pod înaintat în tărâmul ghiaurilor, nu doar al Înaltei Porţi ci şi al islamului, şi pentru aceasta regulile, tabuurile, spiritul Coranului trebuia respectat cu mai multă stricteţe- acesta fiind unul din motivele pentru care multă vreme nu s-a permis altor etnii să se aşeze în cetate. Raiaua păstra legătura cu citadela de la Măcin şi cu marele centru spiritual Islamic de la Babadag, de aici îşi aduceau imamii înscrisurile, caligrafi, oameni de cultură, zugravi orfevrari, armurieri, şelarii specializaţi în decorarea harnaşamentelor şi armelor. Mobilier, covoare, haine, stofe, mătăsuri soseau din Imperiul Otoman, raiaua îşi trăia viaţa dură, cazonă în ritmul dictat de politica imperiului ori de lucrările de fortificare a cetăţii. Coranul interzice prezentarea în pictură a fiinţelor create de Alah, dar permitea caligrafia artistică, ornamentaţia geometrică şi mai târziu florală.
Moscheea, palatele şi casele turceşti erau împodobite cu ceramică smălţuită decorată, cu lemn sculptat, cu vase decorative, cu feronerie de bronz, vasele de bucătărie, vasele de bragă, limonadă, lapte, iaurt, frumos ornamentate şi lustruite erau elementul pregnant al peisajului cetăţii (feroneria, vasele de aramă, tablă de aramă de pe biserici, obiecte de bronz au fost rechizitionate de armată germano-bulgară – 1916-1918 – şi transformate în gloanţe). Tradiţiile de tip oriental, obiceiurile şi ritualurile Coranului, arta ţesutului, marochinăria, metaloplastia, decoraţiunile în piele, lemn, metal, vestimentaţia, arta culinară, muzica, arhitectura, totul trăia, respira şi urma cursul imprimat de Înalta Poartă, o părticică din viaţa otomană era transplantată în teritoriul raialei din inima
pământului ghiaurilor.
Când li s-a permis şi sub presiunea unor evenimente internaţionale ori regionale, Războaiele Crimeeii, conflictele cu Rusia ţaristă, hărţuiala îndelungată (1714-1720) între armata turcă şi armata rusească de-a lungul Bălţii Borcei, în raia s-au aşezat pe rând grecii, evreii, armenii, lipovenii şi abia ultimii românii. Cu toate că populaţia autohtonă era domi- nantă, acesteia nu i s-a permis să se aşeze, era ţinută în afara zidurilor şi consemnăm ca pe o mare victorie aşezarea bisericii Sfântul Spiridon Vechi lângă poarta vizirului (probabil, lângă actualul Palat de Justiţie), în jurul căreia pe malul şanţului (actuala stradă Unirii), s-a dezvoltat un cimitir şi viitorul nucleu al Episcopiei Proilaviei (Episcopia Dunării de Jos). (Sfântul Spiridon Vechi a fost demolată de comunişti pentru a construi Palatul Telefoanelor ajuns astăzi pizzerie şi club de fiţe, iar din cimitir rămăsese un singur copac, o tuia ce avea probabil 250 de ani şi pe care l-au tăiat în 2014 nişte indivizi dubioşi şi foarte nervoşi cu trecătorii care îi apostrofau).
După cedarea şi părăsirea raialei s-a creat marele vid, dar şi marele miracol a nimerit orbul Brăila, un Eldorado al afacerilor, al băncilor, al bursei de cereale, iar cetatea s-a restructurat: avem cartierul grecilor, al evreilor, al armenilor, lipovenilor şi tot aşa mai pe margine în zonele lucrative cartiere româneşti care vor îngloba în timp şi satele mărginaşe Izlaz, Brăiliţa, Lacu Dulce. Atâtea etnii, atâtea religii, atâtea tradiţii şi obiceie, dar niciuna locală cu continuitate, s-a produs o fractură- nu mai era Coranul, dar acesta nu-i oprise şi nu-i influenţase nici înainte pe greci, armeni, evrei, lipoveni, români- aceste etnii îşi practicaseră tradiţiile religioase şi laice, dar toţi aveau acum o singură treabă: să se îmbogăţească!
Litera13, nr 2 april 2015, p 13 - 14
0 Comentarii