Personalitatea sa, poziţia socială şi un parcurs de excepţie ca scriitor consacrat şi o carismă pe măsură, ca om de acţiune, i-au dat dreptul să se afirme oricum, în orice ipostază, fără ifose de circumstanţă. Convingătoare este doar opera sa literară, 20 de volume de lirică abstractă, uneori, conceptuală, alteori, cultivând o metaforă rară şi elaborată, încă de la debutul editorial cu placheta de poezii „Laocoon împăcat”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, şi continuând cu „Întoarcerea arlechinului”, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1980; „Stăpânul Timpului”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1978; „Ziua Delfinului”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1988; „Singurătate pe planeta Pământ”, Editura „Enos”, Brăila, 1994; „Iubire exilată pe Terra”, Editura „Enos”, Brăila, 2000; „Excelenţa”, Editura „Enos”, Brăila, 2001; „Iambirul”, Editura „Enos”, Brăila, 2004; „Strigăt în Alcandoria”, Editura „Enos”, Brăila, 2004; „Monologul secret al prinţului Hamlet”, Editura „Enos”, Brăila, 2005; „Vocaţia osândei”, Editura Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C. Petrescu”, Bucureşti, 2006; „Baladin într-o fabulă”, Editura „Enos”, Brăila, 2008; „Eram... Erai...”, Editura „Dealul Melcilor”, Braşov, 2009; „Cabala corifeilor”, Editura „Enos”, Brăila, 2010; „Când...”, Editura „Enos”, Brăila, 2010; „Vieţuitoare”, Editura „Pastel”, Braşov, 2011; „Transurania”, Editura „Enos”, Brăila, 2012.
Revenind la volumul de versuri „Asediu”, sunt tentat să remarc titlul agresiv, care mă trimite cu gândul la sensul de dicţionar al cuvântului: „atac asupra unei cetăţi medievale, cu ziduri groase şi porţi zăvorâte, cu oşteni gata să reziste, de foame şi de sete, zile întregi, la asaltul inamicului...”. Dar, pentru un poet modern ca Gheorghe Lupaşcu, cuvântul asediu s-ar putea să reprezinte altceva decât prozaicul sens de apărare în faţa unui pericol iminent. Este clar că avem o metaforă cu cel puţin o singură şi majoră semnificaţie, şi semantică, şi poetică: asediul asupra conştiinţei, asupra limitelor vulnerabile ale condiţiei sale umane, predestinat să greşească după modelul părinţilor biblici Adam şi Eva, izgoniţi din Rai într-un moment de... furie şi de intoleranţă divină.
Primul capitol, „Predestinare”, cu 54 de poeme, trimite direct, insinuant şi programatic, la originile fiinţei poetului, cu repere genetice şi geografice, Berteştii, satul din câmpia Bărăganului brăilean, unde a văzut lumina zilei, cu elogii şi nuanţări sentimentale dinspre „clişeul liric” al poetului Lucian Blaga: „veşnicia s-a născut la sat”. Asediul, atacul, pericolul vin de la originea primară, de-acolo de la Berteştii naşterii şi ai copilăriei poetului, deşi sunt multe şi convingătoare alte cauze de eşec, de suferinţă, de nefericire şi impas sufletesc: „Caut pe întinsurile de la Berteşti / Brazdele din care au fost întrupate ursele, / Când pe mine m-au precuvântat / Dânsele... / Şi pământurile / Sunt eu dedemultul / Suferind de boala jertfirilor” („Întinsurile”, pag. 14), deşi nu face altceva decât să contabilizeze posibile, virtuale cauze, fără impact acuzator, justiţiar...
Din această perspectivă, evident perturbatoare, poetul Gheorghe Lupaşcu şi-a pliat exerciţiul poetic pe-o imagine bastardă, pentru că, mai întotdeauna, n-a prea ştiut ce să facă cu viaţa sa, cu toată conştiinţa sa, tributară unor veleităţi vulnerabile, cu toate efluviile unei personalităţi făcută să zâmbească şi să nu plângă niciodată, nici măcar atunci când a fost nedreptăţit, umilit, acuzat pentru vini, pe care nu şi le-a contabilizat niciodată, deoarece a jucat doar pe „cartea” norocului, fără să-l tenteze şansa „cacealmalei”, iar imaginea sa a avut compensaţia indulgentă a unui Don Quijote în luptă perpetuă cu „morile de vânt” ale unei lumi vulnerabile: „Am stăpânit Doamne / Cum bine ai rânduit, / Peste fiinţele apelor , / Peste tot am stăpânit, / Până când / Doar un singur drept mi-a rămas: / Să-mi fiu însumi devoratorul...” („După creaţie”, pag. 15).
Adică, un poet introvertit iremediabil, supus unei... „predestinări” (!?), din care n-au lipsit eşecul, neşansa şi o anume... genetică eroare programată ca... impas: „Nu vom mai avea concurenţă... / Vom trăi în paradisul de consum vegetal / Şi pentru că nu mai există / Nici miei / Nici fiare absolute / Vom pieri vânaţi / De noi înşine..” (Ibidem, III, pag. 16).
Şi în segmentul de poezie erotică, „de dragoste rănită...”, poetul Gheorghe Lupaşcu pare a... înota tot contra curentului, ca o soartă damnată, predestinată: „Toată ziua / Ori / Toată viaţa / Femeia / Cu care înotam / Cu vietăţile fluviului / M-a iubit / Alungându-mă...” („Uitarea”, pag. 17); incapabil să dea curs unei comunicări din iubire, lăsat pradă unui disperat S.O.S., venit tocmai din partea femeii iubite: „Doar ea / Senină / Cu trupul ei / Din carne şi cer / Mă răpea în uitarea / De a nu mai muri...” (Ibidem).
Predestinarea este pentru poet şi condiţia unui existenţialism, pe care nu-l poate nega: „De spaimă / Că nu mai exist ... / Nu mai ştiam / Dacă eu eram / Ori / Geamănul meu / Mistic” („Pieton”, pag. 19), dar şi o recunoaştere a imposibilităţii de a lupta cu destinul, cu soarta stabilite de Divinitate; ori ca un semn al neputinţei şi al imposibilei împotriviri: „De câteva secole / Merg / Doamne, / Pe aceaşi câmpie / Privindu-mă” („Pământean”, pag. 28), în tonuri de gri sufletesc şi descumpăniri marcate de acordurile Simfoniei a V-a „a Destinului”.
Sau o patetică „biografie”, un încrâncenat „curriculum vitae”, care trimite spre o nedreaptă şi tot... predestinată neşansă de destin dirijat parcă de forţe oculte şi de-o întâmplătoare, haotică „loterie de destin uman”, dintr-un poem, „Asediul”, care a dat şi titlul volumului de versuri al domnului Gheorghe Lupaşcu: „Strigam / Mă rugam / Dar nu mă auzea / Nimeni, / Nici Dumnezeu nu mă auzea” (Op. cit., pag. 30), iar protestul şi revolta poetului damnat se consumă, până la anihilare, în sacrificiu şi în condiţia de învins: „Nimeni / Nu mai avea nevoie / De moartea mea asiduă, / Când / Totul / Devenise Totul / Şi / Nimic...” (Ibidem, pag. 31).
Există un obsedant... tragism în meteorica fiinţare umană, iar poetul trece prin încrâncenate „atacuri de panică” de tip existenţial, pe fondul unei atitudini de frondă, între neputinţă şi revoltă: „Dacă mi se va termina viaţa (sau altfel zicând) / Dacă mi se va termina terminarea” („Dacă”, pag. 36), încheiate într-o conciliantă comunicare, mai mult umilă decât revoltător reproş: „Dacă-ţi vei pierde răbdarea / Vino şi tu aici / ... / Împreună ne va fi mai uşor / Să trecem dincolo de orice amânare...” (Ibidem).
Rolul şi funcţia predestinării divine, dinainte de Facerea biblică, de la Marele Big-Bang, sunt deturnate de poetul Gheorghe Lupaşcu spre o altă... predestinare, dinspre fizica cuantică... din zona „proceselor elementare ale unui câmp electromagnetic şi interacţiunea dintre acesta şi substanţa corpurilor”, în cel de-al doilea capitol al volumului de versuri „Asediul”: „Cuante”, cu doar douăsprezece poeme, fără titlu, numerotate doar cu cifre latine, I-XII. În scurtul capitol „Cuante”, domnul Gheorghe Lupaşcu modifică cu totul esenţa ideatică a mesajului poetic, dar păstrează forma, structura prozodică din primul capitol; un vers sacadat, de tip „cascadă lexicală”, ca un recitativ, din care răzbate impetuos o atitudine rebelă, nonconformistă, faţă de tot ceea ce-i provoacă angoase, dezechilibre, proteste, nemulţumiri şi chiar o suspectă şi mai mult... mimată atitudine atee, în ciuda realelor sale convingeri creştine: „Călătorind... / În egipetul de oarecând / În niciundele / De nicicând / Iertând... iertând... iertând / Doar cu inima mea de pământ...” (poemul IV, pag. 86).
O conştiinţă în delir, incertitudine şi nesiguranţă, o atmosferă a unui destin tematic beethovenian, cu reverberaţii patetice şi nevoia de echilibru imposibil de controlat: „Ca o arcă eşuată / Sunt / Mai aproape de Marele Balans / ... / Când / În niciundele de nicăieri / Nu se mai întunecă / Nu se mai moare” (poemul II, pag. 84).
Cum remarcam şi în primul capitol, şi în „Cuante”, erotica are în lirica poetului Gheorghe Lupaşcu o altă substanţă şi o altă simbolistică, uşor intelectualizată, pedant livrescă, pe partituri sacadate, voalat spiritualizate şi împinse spre disconfort sentimental: „...Cădeam / Ca un lanţ / De la fântâna câmpiei / La gleznele gândului tău / La muntele trupului tău / Când / tu / Mă ocroteai de moarte / Cu umbra cărnii tale / ... / Când / Noi / Eram / Aceaşi iubire / Duală... (poemul III, pag. 85).
O perpetuă pendulare între oniric, existenţialism, etică, morală şi canon creştin, în alternanţă cu un erotism incomod, perturbator de echilibru, fac din capitolul „Cuante” treapta spre poezia intelectualizată în exces, aparent programatică, în ciuda unui aer de uşoară frivolitate venită dinspre lexicul „în doi peri” (!?)
În fine, remarc prezenţa în mai toate poemele a adverbului de timp când, ca o obsesie a Timpului, a trecerii timpului, din zona unei filosofii existenţiale cu nuanţe interogative dintr-o percepţie halucinatorie a realităţii şi un liric nucleu emoţional: Când / Nu mai ştiu / Dacă boala lucrurilor lumii / Este boala mea, / Când / Tu proclami / Doamne, / Că eşti bolnav de mine / Că sunt bolnav de tine... (poemul XII, pag. 94).
Volumul de versuri „Asediul” este cartea unui poet care are propriile reguli, în planul prozodiei şi al ştiinţei versificaţiei; nicio minimă simbolistică tradiţională nu-l îndeamnă pe modernul scriitor să-şi pondereze elanul liric. Domnul Gheorghe Lupaşcu este poet cu state vechi în arealul literaturii române contemporane şi are asigurată imaginea standard a unei recunoaşteri dincolo de „reţete”, certificate, diplome, premii sau poziţii oficiale de scriitor autentic.
0 Comentarii