Ioana GRIGORE
Primele menţiuni documentare ale Brăilei datează din secolul al XIV-lea, una dintre ele fiind o descriere geografică spaniolă, unde Brăila apare sub numele de Brillago . Tot în acea perioadă se conturează relaţia comercială între Braşov și Brăila. De la Braşov plecau produse manufacturate săseşti şi parcurgeau drumul prin Brăila, pe Dunăre şi apoi pe mare înspre răsărit. Iar de la Brăila, se trimiteau înapoi, înspre Braşov produse răsăritene dar și autohtone: lână, piei, miere.
Documentele vremii prezintă Brăila ca având un comerţ înfloritor aducând mărfuri de la tătari, arabi, dar și din Grecia şi Constantinopol. La Brăila se găseau produse diverse: ţesături (mătase, stofe veneţiene şi genoveze, apoi cele din Flandra, Germania sau Cehia, aduse de braşoveni), fructe exotice, mirodenii (şofran, piper), săbii din oţel de Damasc, tămâie, oglinzi, cristaluri şi bijuterii. De la Brăila negustorii străini cumpărau: cai, sare, cereale, oi. În anul 1538, Brăila intră sub stăpânire turcă iar scrierile vremii prezintă o îmbunătăţire a vieţii comerciale şi o denumesc schela Munteniei şi Moldovei. Brăila apare în documentele Imperiului Otoman cu numele de Ibrail. După ocuparea teritoriului, turcii construiesc o cetate de zid, impunătoare și foarte bine apărată. Aceasta era compusă din cinci incinte dintre care trei prevăzute cu bastioane şi în total aproape 200 de turnuri care străjuiau cetatea.
Multe dintre case erau acoperite cu olane gălbui, streşini late şi pereţi scunzi, caracteristice stilului turcesc, iar cei mai înstăriţi aveau tavanele camerelor din lemn, lucrat în formă de rozetă. Turcii au ridicat, de asemenea, lăcaşuri de rugăciune – geamii şi meceturi. Singurele urme ale unei astfel de construcţii, se află astăzi, pe locul unde este ridicată biserica Sfinții Arhangheli din centrul vechi al oraşului. Din momentul în care Brăila a devenit raia, cuprindea 55 de sate şi silişti.
Majoritatea locuitorilor se ocupau cu negustoria dar, existau şi mulţi meseriaşi: cojocari, tăbăcari, cizmari, croitori, zidari, brutari, plăcintari, cafegii etc. Cojocăria, de exemplu, mai ales cea subţire împreună cu produsele ei, se bucurau de o mare apreciere în afara hotarelor. Aceşti meseriaşi erau organizaţi în bresle cu staroşti în fruntea lor. În ceea ce priveşte vestimentaţia în timpul perioadei turceşti, aceasta preia elementele specifice hainelor otomanilor. Conştienţi fiind de rolul mult mai important al hainelor decât acela de satisfacere a nevoilor de bază – căldură, acoperământ, protecţie - turcii acordă importanţă deosebită ţinutei. Cu ajutorul formei, materialului şi decoraţiunilor, veşmântul ajuta la identificarea rangului oficial, profesiei, averii şi statului personal al purtătorului. Aceştia preferau mantii drepte, lungi care ofereau un aspect solemn. Accentul se punea mai mult pe hainele bărbăteşti, oglindind stăpânirea bărbatului asupra femeii, care trăia ascunsă de ochii lumii.
Idealul de frumuseţe era acela al înaltului demnitar, matur, solemn şi greoi, impunător prin volumul mare pe care îl ocupa în spaţiu. Acesta purta caftan de atlaz de mătase, roşu, verde sau albastru, reprezentând o robă deschisă, lungă până la glezne, cu croială dreaptă. Prezentă era şi ţinuta militarului, ienicer, cu viaţă activă şi continuă mişcare fizică, purtând pe cap un chipiu de ţesătura albă, tubulară, ţinută în sus de o pană, iar la spate întărită cu un cerc metalic, pentru protecţie. Pentru a se deplasa mai uşor, soldaţii îşi prindeau la brâu, poalele hainei. Alte piese vestimentare caracteristice veşmântului otoman erau: şalvarii, ilicele, entari şi feregeaua feminină.
Stăpânirea turcă a adus cu ea aspecte specifice ei, în majoritatea domeniilor şi chiar dacă în unele zone cum ar fi tipul de vestimentaţie, influenţele s-au observat doar atât cât a durat ocupaţia, în vocabular, dar şi în bucătăria românească regăsim repere care deja au devenit moştenire şi care sigur se vor păstra de-a lungul timpului.
revista Litera 13, nr.6, aprilie 2016, p.13
0 Comentarii