Zeno HALUPA
Iubitorilor de artă adevărată, acest articol este conceput pentru a trezi conștiințe și pentru a ilustra cât de nocive sunt javrele postmodernismului. A nu se înțelege greșit: nu curentul literar este de vină pentru ceea ce se întâmplă cu literatura noastră, ci vinovați sunt parveniții și avortonii care vor să se afirme într-un domeniu în care n-au ce să caute.Postmodernismul a oferit literaturii noastre niște poeți de excepție (Ioan Es. Pop, Alexandru Mușina etc.), însă ne-a oferit și infecții.
În prezent, orice mucoasă se crede poetă doar pentru că este prietena unui tip care-l cunoaște pe amicul unui alt prieten, rudă cu criticul de la Țiovârnițel, însă fără a sta să se gândească: Dumnezeule, am talent? Ai însămânțat în sufletul meu talantul poeziei sau sunt doar o mizerie de epigon a unei alte mizerii de epigon... O astfel de persoană începe să scrie poezie fără a avea însă o cultură masivă, situație care sfârșește, logic, în ridicol și prostie. Depravarea merge și mai departe. Scriind fără instruirea corespunzătoare, fiecare ... mâță de genul acesta crede că revoluționează literatura română și universală, dar când un om cult citește porcăriile lipsite de filonul poetico-filosofic necesar, își dă seama cu ce tip de cancer are de-a face.
Nu se apelează la critici bine pregătiți, ci doar la cei care, dorind să nu ofenseze pe nimeni, fac tot felul de compromisuri. Aceștia, în loc să spună despre cartea respectivă dacă este un dezastru sau o bijuterie, o gâdilă în talpă, vorbesc de nuanțele ei, de cotor, de ISBN, de formatul paginii, de ... nimicuri. Adică, undeva între vrăjeala de Buftea și frecția la un picior de lemn. Un critic adevărat, care se respectă,trebuie să spună dacă este bună sau nu o carte, nu să ne ia cu zăhărelul, că și așa plesnim de la atâta... diabet literar. Parafrazându-l pe Ion Vinea, jos cu criticii, căci s-au prostituat. Toți (nebunii) o încurajează, creează un mit în jurul ei, luptă pentru ea, cară marmură pentru piedestalul ei. De obicei, o dezechilibrată de acest rang este influențată de un guru mai ticălos decât ea, eventual un șomer frustrat, depresiv, care trăiește de pe o zi pe alta și care se crede victima de serviciu a sistemului… Știți tipologia. Și ce face el? Îi recomandă (impune) toți autorii nuli, care sunt din aceeași sectă ca și el. Și ce ușor este să corupi minți fragede și nepregătite, doar ați văzut ce-a putut face Charles Manson din niște tineri... Și dacă tot vorbim de tineri, ce Rimbaud, Thomas Chatterton sau Labiș? Gunoaie. Ea este cireașa de pe tort acum, această disperată de premii literare, care încă nu l-a citit pe Baudelaire.
Ea ne povestește, cu ajutorul fragmentarismului, deliricizării și textualismului, niște banalități, totul coroborat cu necesitățile fiziologice ale omului. Și mai are și nerușinarea să ne facă să credem că acestea sunt opere, inovații, progres, însuși viitorul. Recunosc faptul că în ultimul timp am citit niște cărți care m-au făcut robul depresiei. Astfel, am aflat despre cum iese excrementul din anus, despre cum urina își ia adio de la vezică, despre cum uneia îi vine ciclul menstrual, despre cum unul își dă drumul..., despre cum altul recurge la malahie agresivă pentru detensionare (și toate exprimate printr-un limbaj golănesc, de mahala, suburban, de-ți crapă obrazul din cauza rușinii). Păi, domnișoară,domnișoară, tu, POETESĂ amară, lămureștene și pe noi în ce constă arta, când ne spui că, lunar, necuratul tău sânge îți curge din vagin în absorbant. Sunt curios. Chiar foarte curios. Și dezgustat. Și încă o dată curios. Poate e ceva incredibil în acest proces și noi nu vedem. Cine știe? Un altul ne vorbește de poluții nocturne, altuia îi miroase peste tot a flatulențe, altul se scobește în fund cu degetul arătător și se simte bine. Ca să nu mai spun că injuriile, vulgaritățile, cu băgări, scoateri, morți și răniți colcăie în aceste cărți, devenite latrine, cocini. Pe scurt, poezia este victima unui crime premeditate. Folosind un limbaj pentru care ar trebui trași în țeapă pe mormântul lui Sorescu, javrele păduchioase se cred zeități, fenomene, în Olimpul lor de premii luate pe picioare frumoase.
O astfel de persoană este lovită de karma. Spuneți-i pronie divină, karma,legea compensației, efectul de bumerang, nu contează. După cum am menționat deja, disperarea după faimă și premii literare aduce persoana în cauză să trăiască o iluzie, frumos realizată de anturaj. Și merg lucrurile cât merg, dar Dumnezeul poeziei nu doarme, fiindcă citește din Eminescu. Totul se termină în genunchi atunci când versificatoarea de mâna a treia suferă o înfrângere ca la Mohács, dând de un critic nemilos, care nu doar că spune adevărul, dar căruia îi place și să muște ca dracul din omul păcătos. Iar adevărul, ah, arde mai rău decât focul iadului. Atunci imperiul de carton dispare sub ploaia de foc și pucioasă ce iese din gura criticului.
Cât despre bosumflata noastră botoasă, detronată și umilită până-n măduva absorbantului, ea pleacă cu coada între picioare, intrând în opoziția javrelor care încearcă să se impună de acum prin orice mijloace posibile, imposibile, paraimposibile și, desigur, penibile.
articol publicat in revista Litera 13 nr.10/2017, p.4
0 Comentarii