Tudor Alexandru Costin – Oglinzi, Ed. Zorio, Bucureşti, 2014
 |
| Tudor Alexandru Costin la Axis Libri |
Iată poemul, aproape în întregime: „Conştiinţa/ mă întreabă cine sunt.../ În prima clipă încerc să mint,/ dar, instantaneu,/ realizez că trebuie să fiu sincer.../ Cu mine sunt EU./ Dintr-o dată e pustiu în juru-mi,/ toţi sunt departe, dureros de departe.../ Doar întrebarea revine mereu/ de undeva, poate dintre stele,/ obsesiv, mereu aceeaşi.../ „Cine sunt eu?".../ Răscolind adâncurile fiinţei/ gândurile străbat universul căutându-şi izvorul.../ O prezenţă stranie... de Nimeni/ mă conduce./ „Cine sunt eu?"/ Nimeni.../ „Încotro mă îndrept?"/ Spre.../ Urmează-mă!/ EU iţi voi arăta Calea...”
Implicit, şi cititorul este provocat la această „aventură” a unui quasi „pesimist în tranzit”, al cărui „Autoportret” (p.14) deschide o nouă poartă hermeneutică, atracţia psalmică: „Pe alei fără nume, în parcul pustiu,/ Sub candela lunii arzând printre brazi/ Alerg după tine, nebun, să te prind,/ Te vreau, te doresc, te chem şi te simt!/ Eşti abur de şoapte.../ Dar e târziu... O, Doamne, ce târziu/ Şi glasul paşilor tăi uzi/ Se pierde în noapte...”
Primul poem din carte, „Chemarea nesfârşitului”, confirmă aceste aproximări ale cronicarului, contribuind şi la construcţia (auto)portretului: „M-am ştiut/ o amforă cu torţile sparte/ în care timpul a adunat istoria/ şi lumina multor apusuri stelare./Mă simt/ o mână de lut ars/ în care atomii aleargă haotic/ căutând înţelepciunea./ Ştiu/ că atunci când o vor găsi/ marea mă va chema/ prin fiecare grăunte de nisip/ din trupul meu...”
Un alt autoportret, întâlnit mai spre final de carte, este parcă mai ludic, şi apropo de relaţia cu divinitatea (redau aici începutul şi sfârşitul): „Uneori plec să mă iert,/ mă duc să-mi acopăr îndrăzneala şi îndoiala/ cu frunze de EU// (…)// Dumnezeu vede, dar se face că nu vede,/ eu cred că de fapt citeşte o carte…” (p.66)
T.A. Costin se întoarce spre un modernism pe care nu îndrăznesc să-l numesc eliotian, dar câte o fărâmă de tărâm pustiit îl confirmă, măcar parţial: „Faleza-i un imens cavou în care gândurile ard feştile./ Paşii străbat alei inerte îngropate-n ceaţă,/ Tăcut, frunze de ceară se sting cu dor de viaţă.”, amintind, într-adevăr, de o „Împărăţie pierdută”, precum este şi cea a unui Dionisie Duma, la care ne duce cu gândul când, în acelaşi poem, T.A. Costin scrie despre o Mare Catedrală…
La D. Duma era o catedrală de cuvinte, şi la T.A. Costin cuvintele caută Sacrul, uneori îmbinându-se surprinzător: „Nu plânge, iubito, fii spadă în teacă!”, deschizând, poate, un nou capitol în lirica erotică… Femeia care poate fi sau poate face şi scut din „dragoste şi lacrimi”, după cum aflăm de la pagina 19.
Cuvintele pot fi nisipul nu numai din clepsidre, ci şi din mortarul oricărei Construcţii (Creaţii): „Privite prin prisma clepsidrei/ cuvintele sunt nisipul/ ce transpune grafic timpul/ şi cuantifică punctul EU…” (p.27)
Onest, încă de la moto-ul care deschide cartea, poetul clarifică principalele influenţe asumate: „Dacă voi avea vreodată şansa să scriu poezie aş trasa o axă imaginară, reper al definiției, printre două puncte... Primul punct ar fi poezia şi poetul Lucian Blaga, al doilea punct ar fi poezia şi poetul Nichita Stănescu...”
Dar nici Eminescu nu este străin: „Iubita mea cu ochi de ametist/ Ce Meşter te-a creat şi după ce idee?/ Ţi-a dăruit un spirit dăltuit/ Şi-un trup firav şi efemer de orhidee…// În ochii tăi luceferi ard tăcut,/ Cristal divin ce te numeşti femeie./ Tu vieţii mele dai sensul dorit/ Deşi rămâi, mereu, casetă fără cheie…” Sau: „Sunt luceferi în noi şi stele pe cer/ În acest Univers – cristal giuvaer./ Moleculă de lut, rod al vieţii vulcan,/ Mă ştiu şi mă simt chemat de ocean…” (p.25).
Casetele-poeme pe care le propune T.A. Costin pot fi îndrăzneţe, precum în „Tu şi Eu”, text care stă sub semnul anticipaţiei, împrospătând mesajul liric: Iată moto-ul care deschide o tresărire de gând care te poate duce cu gândul la recentul „Ex Machina” (regia Alex Garland) - Moda filmelor cu roboţi cosmici… mai cosmică decât tehnica stelară rămâne, în final, terestra iubire...
În filmul lui Garland, robotul (roboţica sexy, de fapt) doar mimează iubirea (parcă doar „dragostea de libertate” pare să fi fost însuşită de către android!), într-un fel şi poezia iubirii („Dacă Rutheford ar fi bombardat atomul cu o undă de iubire/ atunci/ oare, acesta ar fi vibrat?”, p.45), dar T.A. Costin se străduieşte să o surprindă şi în cel mai mic amănunt al anti-realităţii, chiar şi atunci când se aleargă pentru prinderea autobuzului (p.21). Sau în cele două jumătăţi de lămâie, trăindu-şi clipa lângă aburii fierbinţi ai ceaiului, într-o atmosferă domestică; sau în, parcă ecou al unor vremuri literare apuse, „Lumina îmbrăcată-n salopetă…” (p.26)
Între „tu” şi „eu” care apar aproape obsedant, se încearcă autentic, dacă nu chiar original, o „fizică literară” (p.27), dar şi o „matematică literară” (p.30 şi 44), ba chiar o „Poezie în cod Morse” (p.34).
Florin Contrea, în prefaţă, accentuează formaţia „tehnică” a poetului, ceea ce, poate, nu este departe de adevăr: „Atomii sunt prietenii mei”, spune poetul la p.28, într-un „Vis”, „cuvintele (n.n. chiar i) se deplasează înspre roşu şi violet”, Ion Barbu şi Niels Bohr sunt citaţi/ convocaţi, timpul, în dez-alianţă cu poezia, (se) mai întind şi capcane (p.33), în care, nu-i aşa, cine(-şi) sapă groapa, poate cădea în ea: „aşezate în formă/ cuvintele închid în ele timpul,/ timpul ACUM…/ timpul TU…/timpul EU…// e ca un lanţ cu zale/ în care/ unele cuvinte stau în picioare,/ se ridică pe vârfuri/ în dorinţa de a ajunge la stele/ şi de a trece dincolo de ele…// altele,/ simple elemente de legătură,/ piese în falnica armură,/ stau în genunchi/ şi trec aproape neobservate…// dar, fără ele nu se poate/ forma nu ar mai fi perfectă,/ zalele ar fi prea mari/ şi timpul ar putea scăpa…”
Între formă şi fond, „visele nu mor niciodată”, nici măcar cele literare, resemnarea îşi spune cuvântul cu o mare, profundă tristeţe ( „În adolescenţă am vrut să devin astronaut”, p.36), ideea continuă în poemul următor, de la pagina 37, şi ni-l putem păstra pe T.A. Costin în memoria (literară) cu un „telescop literar” pe umăr, urcând sisific pe muntele metaforelor, de acolo, de sus, ar putea vedea viaţa, adevărata viaţă „ca o masă de biliard” ( „acolo/ timpul şi spaţiul nu există,/ este o limită spre infinit”, p.38), una dintre credinţele sale ar fi mai mult decât viabilă ( „Cred/ că nu poeţii compun poezie./ Poezia există - o simfonie între solid şi astral,/ artistul – simplu spectator, redă numai într-un mod personal/ revelaţia partiturii...”, p. 39), sobrietatea şi austeritatea sa zic, într-un sfârşit „acelaşi şi mereu altul” (p.40), despre cuvinte că „sunt oglinda gândurilor” poetului, cronicarul va citi cu voce tare: „Prieteni, ne vom studia în tăcere/ unul de o parte a oglinzii hârtie altul de cealaltă./ Undeva, între noi doar condeiul unealtă/ va opri timpul în cuvinte./ Astfel ne vom citi până când/ Cineva va închide tăcut/ jurnalul vieții.”
Şi poate amândoi, critic şi poet, vor aştepta fizicianul din „Lacrima luminii”, Marele Fizician, vorbind despre cum se pot intersecta „cărările poeziei”, despre sinceritate (quasi-sinucigaşă) de şahist care nu vrea să omoare reginele inimii lui: „Nu ştiu şi nu voi putea niciodată să scriu ca Voi./ Voi scrie ca mine... şi, dacă/ între punctul TU şi punctul EU,/ uneori cuvântul va curge în linie dreaptă/ să nu vă miraţi./ Este numai un caz particular al mişcării…” (p.43)
Când limpezimea ochilor poetului capătă contur, în pofida principiului incertitudinii lui Heisenberg, de întâlnit la pagina 47, „între solid şi astral” existând un spaţiu virtual, Metafora zâmbeşte, ascute şi ea, alături de poet, lama care se pregăteşte de o necunoscută fiestă a petalelor de cireş valsând tăcut (p.54-55), dar cine poate şti dacă jertfa nu va fi chiar poetul?!
Cuvintele, întotdeauna, sunt gata să jertfească frumos pe cel care este mai aproape de ele, pe cel care crede că le iubeşte mai mult, dar uneori Iubirea nu se vrea privită din interior, nici măcar respirată („Respir Iubirea” este poemul de la p.56)…
Strigătul aproape de disperare este o rugăciune în sine: „Doamne, o, Doamne, ce infinită distanţă ne desparte!” (p.57)
Vizavi de poemul „Prometeu cuantic” (p.58), T.A. Costin este în ultimă instanţă un Prometeu al Poeziei, înlănţuit la mal de Dunăre („Deasupra, pe puntea principală/ un polizor îngână partituri de chitară.”, p.59), şi zeul se trimite pe sine, nu într-o acvilă, ci într-un fulg de zăpadă, care se poate, ca şi poetul, împiedica de un cablu de macara (p.62)…
Zeul şi poetul, cei care se pot ascunde în fulgi de nea, îndrăznind să privească Soarele ochi în ochi, a meditaţie (Unul dintre ultimele poeme se numeşte chiar „Meditaţie”, p.63):
„Sfârşitul este aproape, îngrozitor de aproape…
La marginea timpului,
respirând ultimul atom de oxigen al secundei
ne dăm seama că am greşit…
că aveam, totuşi, o armă de apărare,
GÂNDUL
Prin el te puteam cunoaşte şi, de ce nu, învinge.
Păcat…
Cu energia ultimului atom gândul îţi primeşte chemarea…
Păcat...”
Aruncând o astfel de provocare lui Cronos, poetul nu este inconştient. Doar încearcă să fie prietenos. Şi să creadă în continuare în… „Oglinzi”. Cuvintele oglinzi.
0 Comentarii