O elegie de la ... Corod

Jenică CHIRIAC

Mai către finele lunii... mai, mai precis pe 24 mai 2017, Cenaclul „Casa Speranței” de pe lângă C.A.R.P. „Ana Aslan” Brăila a organizat o întâlnire de suflet cu creatori lirici din Tulcea, Tecuci și Galați. Activitatea a fost coordonată de către două poete de prim rang, Violeta Craiu și Lucia Pătrașcu. După prezentarea c.v.-urilor culturale ale invitaților a urmat un dialog liric între reprezentanții celor trei zone geografice. Fără a depăși măsura în ceea ce a însemnat întinderea temporală, autorii au citit din operele dumnealor. Momentul a fost punctat de intervenții cu muzică folk susținute de o echipă profesor-elev din cadrul Școlii Populare Artă „Vespasian Lungu” din Brăila, Florin Lazăr, dascăl de chitară și Teodor  Șcheaua, discipol.

O intervenție-surpriză a fost creată de un tecucean, Constantin Oancă. Acesta, vorbind mai puțin, a subliniat strânsa legătură dintre poezie și muzică. Iar spre exemplificare, folosind negativul (orchestrația) de pe telefonul mobil a interpretat două bucăți de muzică clasică, smulgând aplauze la scenă deschisă. După prima  interpretare a anunțat-o pe a doua: „Corul vânătorilor” din opera „Freischutz”, compusă în anul 1821 de germanul Carl Weber. După o glumiță din public „dacă va susține toate vocile din cor”, audiența a fost delectată cu o execuție plină de patos. Într-o discuție particulară din pauză a reieșit faptul că Domnia-sa are la activ și conducerea unui cor din municipiul Tecuci. Aveam în față un poet-dirijor de cor, ori un muzician-poet. O  dovadă în plus reprezintă placheta de versuri „Euridice”, Editura InfoRapArt, 2016, care ne-a fost oferită cu generozitate. (N.B. Înaintea oricăror comentarii, o imagine plastică ne violentează imaginația: Orfeu cântând cu lyra sa fermecată, călare pe Pegas. Deși pare pleonastică imaginea, întrucât Orfeu este simbolul poetului  muzician, acumulând două arte, a scrisului și a cântului, imaginea este interesantă prin ineditul ei.)

Titlul volumului Euridice, ales de autor, necesită o anumită analiză. În primul rând întrucât nu este o întâmplare, el, titlul, are simbolistica  lui față de conținutul de idei, de tematica versurilor. Ne raliem din convingere părerilor lui Constantin Trandafir, care, pe coperta a patra scrie următoarele: „... De mult n-am mai citit poezie de dragoste atât de simplă și profundă, de o asemenea delicată intensitate și cu o scriitură așa de expresivă, o simfonie a iubirii și creației sub patronajul îngerilor...)

După cum se vede, mariajul spiritual vers-cântec, ambele oblăduite sub umbrela dragostei este împărtășit într-o frază frumoasă și sugestivă!

Euridice, reamintim, în mitologia greacă ar fi fost soția lui Orfeu. Potrivit legendei, aceasta a murit în ziua nunții, mușcată de un șarpe. Orfeu, la rândul său, fiul lui Oiorgos, regele tracilor și al muzei Caliope întruchipează poetul muzician, arhetipul aedului desăvârșit, are o moarte tragică, oscilând între a fi sfâșiat de  menade ori răpus de trăznetul lui Zeus.

Nu în tragismul acestor eroi legendari se cuvine să căutăm tematica simbolică a volumului de versuri citat, ci, mai ales în temeinicia dragostei dovedite de Orfeu. Tot legenda spune că Orfeu s-ar fi învoit cu Hades pentru a i-o reda pe iubită din infern cu condiția să nu o privească până va ajunge pe Pământ. Imprudența ce-și are rădăcinile în dragoste îl determină pe Orfeu să încalce consemnul, pierzând-o definitiv.
 
Este remarcabil faptul că autorul își propune o temă majoră, dragostea, și pe tot parcursul volumului  nu se abate de la această intenție.

De când citim poezie, fie clasică, după prozodie, fie modernă cu vers alb, liber, nu ne amintim să mai fi întâlnit o asemenea consecvență tematică. Poeții, de regulă scriu după inspirația momentului, subiectele abordate diferind de la o pagină la alta. Există, poate, o abordare stilistică, dar aceasta este cu totul altceva. La poetul-muzician Constantin Oancă din cele șaizeci de poeme întâlnim doar câteva pasteluri, în rest, declarații, descripții ale iubitei cu toată anatomia corporală, o atenție, pare-se, acordând-o picioarelor.
 
Poemul de debut al volumului, „Din când în când” deschide ușa dezvăluirilor ulterioare, declarând ca legătură a sa cu lumea, poezia, fără a renunța la arpegii muzicale.  Ia martor pe Selena care, personificată, cere iertare „pentru depărtarea dintre noi”. După care „se duce să pună la loc depărtarea/ timp în care pleacă și ea”(pag.6)

Potrivit stilului său, autorul îmbină, intercondiționează propriile trăiri sufletești cu elementele naturii, neuitând a face prezentă Luna ca personaj cu rol bine definit. În poezia „O întâmplare a sufletului meu”, „Singurătatea este o femeie frumoasă”. După venirea ei, a singurătății sau a femeii frumoase, „se ridică un nor mare”. La acțiune ia parte natura prin „vântul care face din plopi un fluviu”, iar „luna rămâne o capodoperă a orizontului” (pag. 7).

În poemul „Din foșnet de frunze (pag. 9) răzbate sentimentul neputinței în fața despărțirii. Apelează la Divinitate pentru a-i netezi calea de „dealuri”, obstacole ce împiedică iubita de  a-i aduce „luna plină”.
Dumnezeu, creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor „la început a făcut/ zâmbetul” (Când te-am văzut”, pag 11) și ca acela să nu fie singur/ te-a făcut  și pe tine”. Apoi L-a făcut pe poet spre a înfrunta „depărtarea  și așteptarea”.

Și în „Patru ape mari” găsim referiri descriptive ale iubitei, căreia, cu sărutul său i-a făcut buzele, picioarele, mâinile ca să fie mai aproape, „și ochii/ din lacrimile mele ți i-am făcut”.

Nu se renunță la descrierea iubitei, așa cum s-a mai spus, în toate componentele sale anatomice. De data asta, titlul poemului este explicit, „Frumoase sunt picioarele tale” (pag. 19). Picioarele și mâinile sunt frumoase „când se ridică odată cu luna”, dar și mijlocul ce freamătă „în bătaia mâinilor mele”.

Poetul Constantin Oancă face o obsesie în dragoste, de aspectul  general fizic al presupusei iubite. Ca un leitmotiv revin noi și noi metafore prin care ni se sugerează frumusețea picioarelor făcute „din fire de iarbă” (Din fire de iarbă, pag. 27), mâinile „din mângâierile mele”, buzele „și din sărutul meu”. Ca și alte poeme, iubita este configurată imaginativ ca o sculptură în lut moale, modelată de autor  după propria percepție despre frumusețea feminină.

După aceste câteva referiri concrete la poemele de dragoste ale poetului, simțim nevoia unui respiro, nu înainte de a menționa faptul, semnalat deja la începutul acestui eseu, că rar ne-a fost dat să constatăm o mai acribie consecvență tematică. Oricare dintre poemele din volum are frumuseți dscoperite ori redescoperite, descrieri ale statuii de femeie imaginată în fierbințeala unor sentimente pure de iubire.

La finele acelui regal de efuziune lirică interjudețean, l-am regăsit pe Constantin Oancă în altă ipostază, de critic literar. În două pagini mari de revistă (format A4) analizează în revista „Dunărea de Jos” din septembrie 2012, poezie după poezie  din volumul „Floare de har” sub semnătura lui Ignatie Grecu. Ca o confirmare a propriilor mele afirmații, de astă dată criticul Constantin Oancă scrie, spre pildă: „Cu cântecul de slavă pe buzele lui, ce strălucește ca lyra lui Orfeu, poetul trecut de mult de creasta zilei este văzut cum lasă în urmă cărarea sângerândă în amurg...”


Din ciclul Cronica pricopsitului.