DOBROGEA

Cătălin LUNGU

Familia de libelule a ținut sfat până târziu, după lăsarea întunericului. A doua zi, călăuzită de primele raze ale soarelui, Zefira plecă la drum. Zbură mai întâi, ascultând de îndrumările părinților săi, să iscodească prin părțile Dobrogei. Într-acolo se îndreptase, în drumul lui, prietenul călător.
Orele treceau și se adăugau, una după alta, la visteriile trecutului. Tânăra Zefira, întreba pe cine îi ieșea în cale, dacă nu cumva a întâlnit un semen din neamul libelulelor care umblă să afle împlinirea. Din păcate, nimeni nu știa nimic…
Într-o seară, când soarele se rostogolea încet spre asfințit, Zefira poposi ostenită pe o flacără-floare de catifea violet. Se bucura acum de frumusețea unui iris.
La câțiva pași mai încolo, o mică baltă își schimba încet, încet, înfățișarea din roșu aprins spre roșu-crepuscul, oglindind fidel retragerea maiestuosului astru. Pe pânza lacului se succedau fermecător cernelurile proiecțiilor astrale, învăluind împrejurimile într-o țesătură de lumini și umbre cu scânteieri serafice.
La malul apei, o familie de gâște călifar se bălăcea împrăștiind evantaie de stropi buimaci, ce umezeau aerul încins. Libelula privea încântată peisajul de basm, uitând pentru o clipă de scopul călătoriei.
Un pui de gâscă mai alintat, părea că este un pic supărat. De aceea, a ales să urce singur pe mal și să ciugulească vârfuri de iarbă proaspăt pieptănată de un vânt pornit să scuture așternutul înserării.
Suflarea vântului, răscolind stufărișul din poala apei, descoperi Zefirei un personaj care nu avea nicio legătură cu pitorescul asfințitului: o vulpe se strecura prin stuful crescut din plin pe malul bălții, fixând cu ochii ei șireți puiul de gâscă care înghițea hulpav firele de verdeață:
- Trebuie să fac ceva, până nu e prea târziu!, gândi libelula. Mi-e teamă, dar puiul ăsta nu are nicio șansă să scape de colții roșcovanei.
Vulpea se opri pentru câteva clipe, lipindu-se cu burta de pământ, înainte să dea asaltul final. Își ciuli urechile să prindă cât mai bine mișcările gâsculiței:
- Știu ce-am de făcut… zise Zefira și porni în zbor către cumătră.
Se roti o dată deasupra ei și apoi coborî iute în picaj, apucând cu piciorușele una dintre urechile vulpii. Instantaneu o ciupi cu cleștișorii și, apoi, zbură iute sus, pe fruntea unei sălcii.
Vulpea sări speriată din ascunzătoare și își frecă de câteva ori cu laba urechea vătămată. Puiul de gâscă, agitat și cu două fire de iarbă încă în cioc, se întoarse și, din doi pași ajunse din nou pe luciul apei alături de familia lui. Cu toții au prins a înota frenetic, oprindu-se abia pe mijlocul lacului.
Vulpea rămase o vreme pe loc, nedumerită. Vântul sufla ștrengar prin stuf, părând că râde de necazul ei. O broască țestoasă bătrână și somnoroasă, alarmată de glasul gâștelor, își scoase capul din carapace, privind curioasă în jur:
- Daaa, ale tinereții valuri…, zise ca pentru sine și se retrase domol, cu pași adăugați, spre desișul ierbii.
Zefira, abia respirând, se lăsa legănată ușor de adierile ce despleteau cosițele salciei:
- Ce spaimă am tras! Dar trebuia să o fac… gândi ea.
- Hei, libelulo! Vino aici pe lac, strigară în cor gâsculițele, care, după plecarea vulpii, prinseră din nou glas.
Zefira se mai asigură odată că totul este în ordine și, apoi, coborî în zbor pe un ciot de lemn ce plutea fără scop pe suprafața apei:
- Îți mulțumim pentru ajutor! Ce spaimă am tras! Dacă nu ai fi fost așa de curajoasă, cine știe cum s-ar fi sfârșit…
Libelula nu știa ce să răspundă. Ea, curajoasă? Poate că așa se vede din afară, însă numai ea știe ce spaimă a tras!
Dar, până la urmă, ce este curajul? Păi, nu este tocmai puterea de a-ți înfrânge frica? Ceea ce ea tocmai a reușit! Iar acum, când s-a mai liniștit puțin, constată că se simte chiar bine în postura asta de… eroină:
- Da, ce să zic? Cred că oricine ar fi făcut ce am făcut eu. Oricum, mă bucur că v-am cunoscut și că v-am putut fi de ajutor.
- Ți-am putea fi și noi, la rândul nostru, în vreun fel de folos?
- Poate, că da. Am pornit în căutarea unui aventurier. Unul din neamul nostru a plecat să colinde prin lume, sperând să afle fericirea… Dacă ați auzit ceva despre el, vă rog să îmi  spuneți!
Gâscanul, întinzându-și gâtul și bătând scurt din aripi, zise:
- Mi-aduc aminte că, nu demult, a poposit la noi pe lac un călător, pornit, după cum zici, să afle rostul vieții. S-a odihnit puțin și pentru că nimeni nu a reușit să îi dea vreun sfat mulțumitor, a plecat spre Delta Dunării.
- Vă mulțumesc! Atunci nu o să mai întârzii. Pornesc pe urmele lui poate îl găsesc și îl conving să se întoarcă acasă înainte să se prăpădească. Vă las cu bine!