Aventura secundei lui Vasile Mandric

Mihai VINTILĂ

Vasile Mandric este un poet care poate fi asemuit cu vinul - cu cât trece mai mult timp cu atât devine mai bun. Volumul său Aventura secundei este de fapt o carte colaj. Avem o primă parte Aventura secundei care conține sonete scrise în 2016 și un rest alcătuit din grupajele intitulate Timp, Anotimp și Clipe care conțin poezii scrise între anii 1955- 2016. Ei bine acest lucru este vizibil nu numai din datarea făcută de autor, este drept cu inconstanța specifică unui poet, dar, și din simpla citire. Sonetele din 2016 sunt parcă construite de un maestru care se joacă cu timpul, cu secundele și care brodează în jurul acestor noțiuni într-o formă rafinată povești care mișcă sentimentele cititorului. Nu același lucru se poate spune despre celelalte poezii. Această inegalitate a calității ne arată de fapt ceea ce am spus la început – Vasile Mandric devine mai bun în exprimarea sa poetică odată cu trecerea vremii. 

În poezia Timpul ne aduce imaginea pe care vrea să o sădească în mintea noastră și anume aceea a unui timp însuflețit, umanizat – Oare/ de ce acum/ Timpul,nebunul/ și-a plantat de frică clepsidra/ între timpane și vântul acustic/ rugând un bob de Tăcere/ să păstreze liniștea/ până ce-adoarme/ ... pentru ca finalul să fie revelator – Mai târziu/ ne scrie pe frunte/ Aici odihnește Trecutul/ și abia atunci devin/ lucrurile lucruri.

            
Jocului pe care autorul îl face cu timpul îi este contrapus anotimpul. Practic din acest dualism Vasile Mandric poate extrage imagini, combinații de cuvinte, explică trăiri îmbinând totul într-o poezie pe care apoi o va recreea peste ani în forma sonetelor din prima parte a cărții. Gândul între două oglinzi paralele/ de mână mă duce/ și-alerg./În una/ mă ceartă Trecutul de ani/ în cealaltă/ mă-mpunge Viitorul cu degetul/ în suflet până când/ pe sub tâmplă/ nu se știe de ce/ o să înflorească zăpezile.

            
Chiar la începutul Clipe-lor în Somnul fântânii avem povestea prezentului care pleacă undeva să moară -  Cum pentru gând un Univers e mic/ mă chinuiesc de-un timp prin vis poeme,/ prin câte ceruri umblu să ridic/ somnul fântânii ce-l visez de-o vreme. Indiferent de toate aceste zbateri finalul este același și poetul nu poate decât să-l contureze plastic – Se odihnesc străbunii în părinți/ căzuți în pacea țării și în nevoi,/ și straturi grele s-au depus cuminți/ de-atâtea oseminte de sub noi.

            
Ideile despre dualismul timp – anotimp și despre structura clipelor care se scurg irevocabil ne sunt conturate subtil într-o falsă Premoniție doar de dragul jocului cu final știut. Tot mi-am zis, să mă las de iubite și scris,/ Timpul vine buluc, ca o turmă, chiar vine,/ Și ceasul cel rău scoate limba la mine/ Iar umbra din urmă, mă aruncă-ntr-un vis!// Anii vin, anii pier, între cer și pământ,/ Nici un vis, nici un glas, nu rămâne etern,/ Peste tot efemer, o poezie aștern,/ Cât mai pot ca să scriu, să mă pierd într-un cânt.// Anii trec, anii vin, amintire am fost,/ Între cer și pământ, nu mai ești, nu mai sunt!/ Doar cuvintele-cântec încolțesc când au rost.// Gândul, sughițul, se zbate ochiul stâng,/ Timpul mă ceartă urât prin părul cărunt/ Și tu m-aștepți, uitându-mă ... Plâng!.

            
Nu putem încheia acest volum fără a aminti de Cerșetorul de timp care este un fel de testament al unui poet ajuns la deplina stăpânire a mijlocelor tehnice, care își cunoaște valoarea și puterea de creație și care dincolo de nostalgie se înarmează cu un umor sănătos care îl ajută să fie pișicher chiar cu timpul: M-așez într-un genunchi la colț de stradă,/ Alături de amărâții cerșetori,/ Mă tot gândeam la ei de multe ori,/ Dar n-a fost nimeni să mă creadă.// În mâna dreaptă întinsă nu cer bani,/ Aș vrea acum o viață indulgentă,/ Căci am și eu nevoia mea urgentă,/ Cu dreapta cer noroc, cu stânga anii!// Cum stau așa mi-au amorțit genunchii/ Iar trecătorii scuipă cu dispreț/ Și foamea-mi ia stomacul și rărunchii.// Dar într-un colț stă cineva mereu,/ E Timpul singur, cel ce n-are preț/ Dar el mi-a zis că nu-i de nasul meu.

            
Folosind combinațiile surprinzătoare de imagini,  jucându-se cu formele și înțelesurile cuvintelor Vasile Mandric reușește că creeze un univers poetic. El este marele maestru al vorbelor care împiedicat în nostalgia clipelor, conturează un o formă  poeziei nu pentru sine ci pentru cei care ca și el vor ajunge la acest moment la existenței. Timpul, anotimpul și clipele nu sunt decât pretexte pentru o privire a liniei vieții.

Vasile Mandric, Aventura secundei, Brăila, editura Torent Press  2016, 128 pagini.

recenzie apărută în Cartelul metaforelor nr 42-44, pagina 16, Buzău