Bem rouă din petale mici și din sprâncene de furnici

Marin IFRIM


Te uiți la ea și-ți zici că nu-i, te uiți la nu-i și zici că-i ea
Să nu te pui cu dragostea și nici cu sursa ei nepământeană.
Te uiți spre cer ca-ntr-un pahar cu apă rece: izvor noros
La vremea vorbei ce nu-ți trece. Ce caldă este dragostea
Din gheață, când dinspre cer curge zăpada, și tu, cu ea,
Într-un pătuț faceți din vreme rost călduț, cu ploi de piatră
Și  fulgi de cer, dintr-un mister în alt mister. Se duce timpul
Stând pe loc. Mai cu soroc, mai cu noroc. Că vine vremea
Care stă ningând de la un gând la celălalt. Tot timpul fiind al
Tău și-al meu cu voie de la Dumnezeu. Să tune și să fulgere
Să fie lumea dusă-n lună, ne lepădăm de mătrăgună să
Bem rouă din petale mici, de sub sprâncene de furnici. Noi
Suntem doi, lumea e multă. Și nimeni nu ne mai ascultă,
Căci două inimi într-un fel, sunt alte vieți scăpate de infern.
E bine că exiști oricum, că viața nu este doar  scrum și nici din
Flăcări de chibrit și nici din frigidere sfârcuite, nimic  nu e de
Construit fără a iubi să fii iubit. Ieri nu erai, acum ești tu, o
Lună plină sub cer alb, plină de ochii mei orbiți, de verva-n care
Mă agiți.  Sunt aici ca să exist, fără tine sunt prea trist, cum
Ovidiu pe la Tomis își punea tristețea-n opis...Dând tristeți
Pontice unei lumi cam oarbe-n sine precum ultima orbire
A Romei fără de sine. Bem rouă din petale mici, de sub
Sprâncene de furnici. Te uiți la ea și zică nu-i: Furnica lumii
Din natură. O dragoste cu multă zgură. Un neam de-albină
Sub pământ, o alintare în mormânt. Te uiți și vei vedea
Cândva, că asta a fost lumea ta. Bem rouă din petale mici
Și din sprâncene de furnici.