a.g.secară
Cu siguranţă unul dintre cei mai cunoscuţi critici de întâmpinare de la Dunărea de Jos, brăileanul Dumitru Anghel, şi-a făcut un bun obicei: publicarea în volume ale acestor cronici care, de obicei, apar în reviste prestigioase de cultură, printre care amintim şi revistele Bibliotecii V.A.Urechia.
Eleganţa domnului Dumitru Anghel, nu numai în prezentarea cărţilor, este, deja, proverbială! Chiar şi generalizarea faptului că nu se mai citeşte este delicată, ca şi eleganţa! Din propria mea experienţă, ştiu că recenzorul de carte în particular, criticul de literatură în general, sunt depăşiţi de evenimente, numeric sau cum mai vreţi dumneavoastră să spuneţi! Nici măcar dacă ai citi doar toate apariţiile de la editurile de top, ceea ce este aproape imposibil, adică chiar imposibil (şi mă refer şi la traduceri!), tot nu ai putea fi mulţumit! Deoarece ştii că apar nenumărate cărţi şi în alte spaţii editoriale, precum acesta al Dunării de Jos, pe care criticul, nici măcar pe acestea, nu le „poate dovedi”, pentru a marca faptul că poate fi obiectiv, că poate avea o privire de ansamblu asupra fenomenului literar actual! O satisfacţie deosebită poate fi pentru criticul literar marginal descoperirea unor scriitori şi cărţi neglijate (voit sau nu) de către critica oficială (şi ea acum greu de definit şi marcat!), scriitori şi cărţi cu adevărat valoroşi şi valoroase, cărora să le facă un binemeritat lobby.
Domnia sa, prin actele sale culturale, face un bine extraordinar scriitorilor: îi popularizează şi în rândul cunoscătorilor, dar şi printre cei mai puţin familiarizaţi cu fenomenul. Mai mult, într-un fel, Dumitru Anghel este şi un avocat fabulos pentru acest gen critic, „recenzia de carte”, observând, în prefaţa-pledoarie:
„Critica literară românească actuală, hotărâtă să se alinieze tradiţiei de înnoire cu orice preţ, mai ales din compartimentul liric al creaţiei literare, practică un comentariu elitist, abstract, cu un vocabular epatant, doct şi tehnicist până la intimidarea cititorului de carte, onest şi foarte oarecare.”
Arta sa poetico-critică sună astfel:
„Nu mă erijez în critic literar intolerant şi demolator; încerc să fac din recenzia de carte un mod elegant de a prezenta un volum de versuri, o carte de proză, un text dramatic într-o vreme când… nu se mai citeşte!
Încerc să scriu doar despre cărţile bine scrise, literatură de calitate, chiar foarte modernă, considerând că poezia, proza sau dramaturgia fără valoare este respinsă sine die, iar creatorii vor fi nevoiţi să accepte insuccesul şi să-şi reconsidere maniera stilistică după legile nescrise ale bunului simţ artistic.”
Un om mereu elegant precum Dumitru Anghel este normal să fie preocupat şi de eleganţa demersului său critic, iar pentru că eleganţa este mereu şi un rezultat al istoriei personale, autorul prezentat aici a ţinut şi la oglinda istorică a individului, anume C.V.-ul:
„Considerând că cititorul trebuie să cunoască şi personalitatea autorului, în recenzia mea am adăugat şi un scurt C.V. cultural al acestuia, cu elemente de istorie literară, debut publicistic şi editorial.”
Domnia sa se opreşte şi la nume sonore, se începe chiar cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, dar se va şi debutantului ceea ce este al lui: „Un alt criteriu, pe care mi l-am fixat, a fost să mă aplec asupra debutanţilor în creaţia literară, autori la prima carte publicată sau poeţi şi prozatori pe care critica literară oficială consacrată, autorizată, nu-i bagă în seamă…”
Tehnic, volumul este împărţit în trei capitole: Primul este intitulat „Critică şi istorie literară”, este şi cel mai scurt, având doar trei recenzii: prima dedicată menţionatului Nicolae Manolescu, cu cartea „Viaţă şi cărţi”, a doua analizei de referinţă a domnului Zanfir Ilie, „Romanul de analiză la Liviu Rebreanu” şi ultima unei cărţi de interviuri, „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă”, unde autorul este Angela Baciu. Aşadar, Nicolae Manolescu, care este Nicolae Manolescu, un gălăţean şi o brăileanco-gălăţeană!
Al doilea capitol este „Proză şi teatru” iar al treilea este cel mai consistent, numit „Poezie”, dar unde este vorba şi de o recenzie la un volum de… proezie, intitulat chiar „Proezie”, aparţinând lui Alexandru Hanganu. Desigur, el este un brăilean, şi cei mai mulţi recenzaţi sunt din acest oraş miraculos pentru cultura română. Dintre numele mai mult sau mai puţin consacrate analizate, din Brăila, amintim pe Magdalena Iugulescu, Jenică Chiriac, Cătălin Lungu, Ion Bălan, Violeta Craiu, Lucia Pătraşcu, Vasile Mandric, Mihai Vintilă, Alexandru Halupa, Codrina Codruţa Tudoriu. Nici vecinii gălăţeni nu sunt uitaţi: Ioan Toderiţă, Săndel Stamate, Coriolan Păunescu, Vasile Tudorie, Paul Sân-Petru…
Iubirea sa pentru muzică – să nu uităm că este unul dintre puţinii cronicari muzicali din România! – face ca multe dintre texte să aibă referinţe… muzicale, încercând să aducă ceva cu totul autentic în tratarea cărţilor: ritmicitatea, muzicalitatea, care aminteşte ba de Pietro Mascagni, în cazul lui Halupa, ba de muzica rap la Mihai Vintilă, ba de Smetana ori Chopin la Gheorghe Bacalbaşa (căruia i se face recenzia la romanul „Instituţia”), dar şi la Alexandru Mihalcea (în ceea ce-l priveşte pe Smetana), Rimski-Korsakov la Jenică Chiriac, Ivanovici sau Strauss la Marin Ciobanu ş.a.m.d.
Desigur, aceste paralele nu se fac numai cu muzica ( D. Anghel mai explică: „fac o recenzie de carte cu explicaţii şi analize convingătoare, ca într-o avancronică de concert simfonic unde nu toţi auditorii au o cultură muzicală în stare să-i oprească de a mai aplauda – stânjenitor – între părţile unei simfonii sau ale unui concert.”) ci mai ales cu fenomenul literar. De pildă, când se scrie despre poezia lui Gheorghe Lupaşcu, se apreciază:
„O perpetuă pendulare între oniric, existenţialism, etică, morală şi canon creştin, în alternanţă cu un erotism incomod, perturbator de echilibru, fac din capitolul „Cuante” treapta spre poezia intelectualizată în exces, aparent programatică, în ciuda unui aer de uşoară frivolitate venită din lexicul „în doi peri” (p.90)
Aşadar, criticul ştie să fie şi înţepător când este cazul, dar, aşa cum a subliniat de la început, empatia contează mult mai mult decât sacrificarea ritualică a textului şi, implicit, a scriitorului recenzat:
„Intenţia mea nu este să desfiinţez o carte, ci să-l fac pe cititor să asculte de îndemnul bătrânului cronicar conform căreia „nu este mai plăcută şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, mai ales acum, în vremurile asaltului agresiv al calculatorului şi al televizorului”!
Demonstraţia sa este mai mult decât concludentă şi exemplificatoare, făcându-ne să înţelegem mult mai bine scopurile şi tehnicile scriitorilor, aceşti minunaţi oameni, cu cărţile lor „zburătoare”!
apărut în Litera13 nr 13/2018
0 Comentarii