Hugo MĂRĂCINEANU
Nimic nu a putut să-l abată, nimeni n-a putut să-l corupă ca să-l atragă pentru a părăsi lumea ce s-a zidit și a crescut odată cu el pe cărările mișcatoare ale existenței. Copilul se repezea ca o vijelie, cu bățul și cercul, să arunce o privire de sus de pe podul ce sălta Calea Galați peste șinele de tren ce duc în lumea vălmășită a portului, șinele taie pe o latură cartierul Comorofca- cu casele lui lacustre și cele cocoțate pe taluzul înalt, mărginind lumea bălților create de Siret și Dunare. În dreapta, portul ce forfotește de cărute, hamali, negustori, călători, pescari, remorchere, șlepuri, ceamuri, bărci, barcaze și vaporașe burtoase ce vin fumegând dinspre Galați ori stau tihnite la ancoră în largul Dunării până hăt departe spre Filipoiu, Ghecet ori Măcin; în stânga, peste linia dreaptă a papurei și stufului, lucesc- din loc în loc, ochiuri de apă pana in zarea cu paduri de salcii, de la varsarea Siretului in Dunare, iar aici si mai la stanga, pe o pantă clisoasă ce se prăvale spre Baldovinești, mai țin piept vântului două mori ce macină zările cu brațele lor mișcătoare.
Fugit de acasă și luat sub aripa unui nene ce trage tacticos dintr-o țigară făcută din chiștoacele adunate de copii, Ghiță- băiat de oameni gospodari, cu casă de zid și ceva afaceri, curățel, cu pantaloni trei-sferturi și încălțat cu sandale albe, face notă discordantă cu liota cu nasurile umede, murdare, cu urechi mari, clăpăuge, cu ochii de azur, ce se tot înghiontesc tipând boje moi, dar se pornesc pe înjurat pe lipovenește, țigănește, armenește, grecește, macedonește, turcește, iar nenea le zice câteva înjurături pe inglizește, nemțește și ungurește.
Fără să le pese de picioarele desculțe, cămășile decoltate, chiloțeii peticiți, coboară zbenguindu-se pe calea ferată printre magaziile aliniate spre forfota mirifică a schelelor, privind cu admirație mușchii uriași ai hamalilor încordați sub poveri. Domn’ mecanic trage furios semnalul- vaca neagră pufăie pe nări, purjeaza violent cazanul și cele două fuioare de abur îi sperie și o rup la fugă spre chei. Cheiul e o altă lume, nu mai e Brăila, de Crăciun miroase a castane coapte, a portocale, lămâi, roșcove, hamalii se fac că mai scapă câte o ladă și sferele de aur se împrăștie pe piatra vânătă de granit: lasam bre și la copii, că-i pacat la Allah! și effendi Ali râde cu stirbătura lui de gură. Vătafii trec urmați de hamali uriași, încinși cu brâie late, și încep tocmeala cu chir capitan, vatmanul semnalează în vagonul lui galben sau albastru și-i gata să urce pe Danubiu, să o ia spre Lacu Sărat la Cazinou, prin pădurea Monument ori să țină calea pe Sfântul Constantin spre Dorobanțiul fierarilor, morarilor, potcovarilor ori să facă la dreapta și să treacă prin fața Bisericii Grecești, prin piața Sfinții Arhangheli și de aici pe Calea Galați plină de ceainăriile lipovenești și cafenelele armenești, trece podul și face rondoul în inima Brăiliței. Drumuri de taină a mai bătut cu cei trei lipoveni ce l-au luat cu ei, la îndemnul lui domn’ Nicu- tatăl lui Ghiță, e ciudat că doar preotul îl numește Gheorghe, toți îi zic și-l știu de Ghiță. Cu bărcile pe gârlele ce pleaca de sub poalele caselor cocoțate pe pari, în Comorofca, printre ziduri de stuf și papură, spre gurile Siretului, din loc în loc se deschide câte o baltă ori un loc mai înalt unde oamenii împletesc coșuri de nuiele, țes rogojini, împletesc tot felul de coșuri de nuiele, fac mese, scaune din lemn, papură și nuiele. Aici stau toata vara și toamna, vara lucrează ce-au cules toamna, iar toamna taie papură pentru vară și stuf să-l vândă pentru insolzat acoperișe.
Ce vrajă se desprinde din ochiul de nufăr săgetat de o egretă albă, ce se leagănă ca o lacrimă de sidef, sub pleoapa stufoasă a unei sălcii, ce vrajă l-a fermecat pe copilul Ghiță ca să devină gravorul nepereche și glasul căror stime ale apelor l-a vrăjit să nu părăsească niciodată Brăila, nici la chemarea Academiei de Artă de la București, nici la chemarea sculptorului Romul Ladea la Cluj, nici la chemarea unor rude în Olanda și nici la chemarea de la New York a lui Neagoe cel care îl chemase mai întâi pe Constantin Brâncuș. Farmecul Regalei, cu nesfârșitele sale restaurante, cârciumi, galerii de modă, ateliere de artă fotografică și de înrămat (litografii, reproduceri, fotografii pe gustul onor clientelei ), grădini de vară, cofetării, terase, cafenele, cinematografe, Teatrul Comunal, Conservatorul Lyra, bănci, bursa de cereale ( ce dădea prețul grâului pentru Europa ), legații străine, consulate, sedii de societăți navale și multă, multă mișcare. Totul s-a fixat pe sufletul călătorului peste timp și totul s-a oprit în timpul războiului. Refugiu, mizerie, frig, tristețe, spaime și nesfârșitele lecții în particular ca doar ce s-ar sfârși răzbelu’ și ce s-a’ face bietul copil, decretase bunica din partea mamei. O umbră, un întuneric peste care venea spaima examenului de capacitate de care se speriase, îl speriaseră, iar lui i s-a părut o joacă- așa să treacă timpul, ceva aritmetică- mult mai puțin decât ce socotea el cu tata, scris și caligrafie, ei asta, da, i-a plăcut; puțina franceză- dar el trăncănea în franceză cu mătușile; cânt, voce nu prea avea, dar le-a tras un vals la mica lui vioară de l-a aplaudat și comisia; în rest, religie: cele Zece Porunci, Tatăl nostru, viața lui Isus.
La gimnastică i-a plăcut, fuga, săritura, săritul coarda, aruncarea la țintă ( mamă, mamă, ce marcoave arunca el pe maidanul din spatele crâșmei Terente! ), și gata, era elev în clasa întâia de liceu. Ceva se întâmplase, mulți oameni nu s-au mai întors, multe case erau în ruină, bisericile priveau- cu turlele jupuite de tabla de aramă, peste un oraș fără vlagă, fără parfum, gata să adoarmă. Dar, dinspre Bărăgan a început sa curgă aurul unor recolte de excepție, samsarii alergau, misiții erau peste tot, magaziile gemeau, vapoarele descărcau-încărcau, hamali, fochiști, marinari, femei, bărbați, copii- viața fuge fericită în plimbări cu trăsura- numai pe aleiul Cuza, acum e la modă Monumentul, Grădina Mare e pentru elevi, servitoare, ordonanțe și protipendada mahalalelor ori locul de producție al prostituatelor. Un lucru bun a avut refugiul, i-a scos în cale pe cel ce i-a pus în mână creionul și iată minunile cum se aștern- Muscal cu trăsură, Stație de trăsuri, Portret de lipovean, Copii la joacă, Case în Comorofca, Magazii în port, Hamali, Remorchere, toate își cer dreptul, trecând prin inima lui, să reînvie pe hârtie. Tot mai dese sunt portretele Ligiei, fata lui dmn’ colonel Vasilescu, elita ofițerească, educație de pension- plimbată prin țară odata cu tatăl comandant, nesiguranță și neliniște, dar inima lui se aprinsese și ne va blagoslovi cu portrete de o rară sensibilitate. Acum cauta, descopera tehnici, auzise de un pictor, Vedenevschi, polonez scolit in Franta, dar gustul acestuia pentru clasicism nu-i spunea nimic, se perinda printre zugravii ce pictau interioarele ,,domnilor cu tafna”, colinda bisericile, copiaza si se instruieste, redescopera tehnici sau inventeaza, dar inca nu-i erau de ajuns.
Dupa ce impotrivirea familiei a fost infranata, Ghita devine studentul profesorului Gabriel Popescu la Academia de Arta din Bucuresti. Gabriel Popescu, gravor exceptional, propietarul unui atelier dotat cu toate masinile si sculele pentru grafica acvaforte, gravura, linogravura, xilogravura- executa matrite pentru banii mai multor tari; profesor dur- care pornea cu o grupa, dar rare-ori reuseau sa ajunga la absolvirea celor sase ani doi-trei studenti- se transferau ori se lasau pagubasi. Gabriel Popescu il aprecia foarte mult pe Gheorghe N. Naum si spera sa-l aiba de ginere, sa-i duca atelierul mai departe, dar pe Ghita il vrajise Ligia asa ca Stefan Zainea, alt brailean, i-a devenit ginere maestrului si chiar i-a dus arta mai departe. ,,Am facut niste miniaturi sa scoatem bani ca eram si noi studenti, sedeam sub portalul de la Catedrala ,,Sfantul Iosif” si ne etalam miniaturile si facuse machedonul o lucrare cat palma mea ,,Vanzatorul de covrigi cu susan”, ei bine, se vedea susanul de pe covrigi!”, imi povestea profesorul meu mihail Menzopol ( conu Misu ), pe vremea cand nu stiam cine-i machedonul, nici ca am sa fiu coleg de liceu si facultate cu fiul sau. ,,Si ne-am dus noi la Braila, si-am cutreierat orasul, ce frumos cantau grecii si italienii seara pe Dunare la lumina facliilor si felinarelor, parca toata apa era numai ras, muzica si bucurie, si, ce crezi, ne-am facut noi palete mari de pictori- le comandase Ghita la un lemnar, paleta de nuc, uscat de cand e lumea, da’ vezi…paleta trebuia ingrasata sa nu se usuce culoarea, uleiul pe ea. Citisem noi ca cel mai bine se ingrasa ungand lemnul cu unt timp de un an, se usuca, iar o ungi si tot asa”, da’ Ghita zice ,,n-avem timp de asa ceva!” si ,,ne-am strecurat in casaria unu macedonean si am bagat paletele in cazanul in care se topea untul pentru ca apoi sa-l taie calupuri. “
,,Doamne, ce scandal a facut machedonul cand a vazut ca untul e cam verzui, da’ mirosea frumos, dupa ce au scos doua-trei randuri de calupuri de unt macedoneanul a iesit injurand, noi zdup de unde ne pitisem, am luat paletele si fugi…” Intors in Braila, plin de iubire pentru lumea in care se ivise, o cucereste pe Ligia si incepe lungul drum al implinirii acestui mare maestro care picta, grava cu acul, facea linogravura, xilogravura, acvaforte ( unde a inventat foarte mult ). Inca de la Bucuresti formeaza ,,Grupul celor patru”, cum e cunoscut in istoria artelor: un pictor, doi graficieni si sculptorul Oscar Han.
din revista Litera 13 nr.13/2018 pag.24-25
){kind=link}
0 Comentarii