Poetă, prozatoare şi critic literar, Lucia Pătraşcu este autoarea unei literaturi originale, cu îndrăzneţe formule stilistice, situate la graniţa fragilă dintre curaj calculat şi risc nonşalant, prin care-şi dezvăluie sufletul doar în limitele şi parametrii umanului ideal, visat, ori posibil ca opţiune numai a sa. Scrie despre o lume pe care a trăit-o, a acceptat-o sau a încercat s-o modifice şi este împăcată. Epicul prozelor sau lirismul poeziilor sale au o tentă uşor desuetă dar de-o puritate fascinantă, cu nostalgii de sarabandă, potenţate în herghelii de speranţe şi de aşteptări împlinite doar după un ceasornic intim, cuminte şi patriarhal, parcă prea în afara violenţei de toate zilele.
Volumul "Străluce clipa", Editura PIM, Iaşi, 2017, 144 de pagini, sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei, se păstrează cam în aceiaşi parametri stilistici şi ideatici prin nobleţea sufletească a discursului liric şi printr-o detaşare emoţională şi un sentimentalism melodios; cu versuri fluente, cu o bună muzică lăuntrică, pe o structură din aria prozodiei clasice, sonetul, două catrene şi două terţete (4-4-3-3), sau cu un tip anume de sonet, varianta Lucia Pătraşcu, (4-4-4-2), tot de 14 versuri.
"Străluce clipa" este structurată pe două capitole, fiecare dintre ele cu o partitură tematică distinctă, pe un registru liric de-o delicateţe respectuoasă şi admirativă în primul: "OFRANDĂ", cu 28 de poeme; iar cel de-al doilea: "POEME REGĂSITE", cu un erotism tonic uneori sau cu izbucniri intempestive într-un amestec derutant de inocenţă, de gânduri şi mirări de tot felul, ca-ntr-un Preludiu de Fr. Chopin, cu variaţiuni şi tonuri în contrapunct sentimental, cu peste 80 de poeme, 86 mai exact.
Capitolul "OFRANDĂ" se deschide cu o poezie cu incantaţii de patriotism din vremurile curate şi frumoase ale paşoptiştilor, cu ecouri de Basarabie, nerevendicată încă, în acorduri lirice, catren cu rimă încrucişată, clasică, cu trimiteri spre Ipoteşti şi "Sara pe deal" ale Eminescului: "Mai plângi, Basarabie? Şi eu încă plâng! /.../ spre glasul de bucium de la Ipoteşti / ... / De-un dor sunt cu tine, când sara pe deal, / prin firul de iarbă culeg întrebări" ("Mai plângi?...", p. 7). Poezie patriotică în stare pură, ca o uvertură la cele şapte dedicaţii adresate unor personalităţi, figuri ilustre ale civilizaţiei noastre, şi culturale, şi patriotice, cu trimitere directă şi inconfundabilă la opera acestora; plastică, în cazul marelui sculptor C. Brâncuşi: "O Poartă stă deschisă tot mereu, / cu visul cel purtat înspre lumină" ("Linişte", p. 8); şi, mai ales, literară, pentru M. Eminescu: "Şi dintre plopii fără soţ, / unul şi-apleacă-n ramuri / împovărarea de trecut / vrând să aducă-n geamuri" ("În nemurire", p. 9), dar şi pentru poetul patriot de peste Prut, Grigore Vieru, ori Panait Istrati, Adrian Păunescu, Hortensia Papadat-Bengescu: "...şi-n umbra răstignitelor cavouri / încă asculţi Concert de muzică de Bach" ("Vise spulberate", p. 17-18), ca și pentru poetul martir Vasile Militaru.
Poezie patriotică de spus la serbările şcolare, când elevii primesc Premiul I cu coroniţă: "Mi-e ţară glia holdelor întinse, /... / Iar cea mai dulce şi mai caldă limbă / ce a venit pe tainice cărări, / a semănat seminţe înaripate / şi mi-a schimbat tăcerea-n sărbători" ("O ţară am şi-o limbă", p. 21).
După un început vivace şi optimist, cu îndemnuri patriotice şi iubire de glia străbună, poeta Lucia Pătraşcu alunecă discret spre multiple stări, cu atitudini uşor virusate de trecerea timpului, care explică semnificaţia titlului cărţii sale, în care simbolul poetic al clipei se amplifică şi se diversifică într-o sarabandă sentimentală înduioşătoare, cu Dunărea, fluviul-simbol al curgerii Timpului: "Curge Dunărea-ntre maluri joase, / negre de umbriri cu noapte adâncă / liniştită poartă veşti întoarse / pentru cei ce mai aşteaptă încă" ("Unduiri", p. 36).
Capitolul al II-lea, "POEME REGĂSITE", este orchestrat într-un alt registru liric prin diversitatea ideatică şi sentimentală revigorată de o instabilitate emoţională, generată de întoarcerea spre un alt timp al creaţiei poetice, regăsit nostalgic de doamna Lucia Pătraşcu: "Sub streaşina umbrită mai plânge rătăcit / Un ţurţure de ceară, orfan de înţelesuri, / Răpus de nostalgia pierdută-n asfinţit / Îşi picură regretul prin vraja de eresuri" ("E primăvară iar", p. 45).
Sunt poeme scrise în clipe trecute de euforie, risipite, apoi stocate în amintiri, pe care le recheamă cu o duioşie caldă şi cu speranţa întoarcerii: "Mai vino, amintire, din clipa ta hoinară, / Întoarce-mi darul verde pe care l-am pierdut, / ... / Mai vino, amintire, din clipa ta fugară, / Fă-mi un cortegiu tainic de fluturi şi cocoară!" (...din sonetul "Mai vino, amintire", p. 49). Sunt versuri izvorâte din regrete, neîmpliniri, dar și revoltă nedisimulată: "Furtuna vieţii m-a purtat pe drum, / Tălăuzindu-mi pasul ca-n pustiu, / Nu s-a oprit să îmi arate cum / M-am risipit şi nici măcar nu ştiu" ("Furtună", p. 57); într-o gamă melancolică şi învăluitoare, cu nedumeriri din zonele cenuşii ale sufletului, ca o dependenţă de emoţii: "Mă-ntreb, de-a fost un fir de primăvară, / Țesând istoria mea personală?" ("Întâi a fost", p. 59).
Dar, şi-aşa, rămân poeme de-o puritate şi de-o frumuseţe celeste, chiar dacă dau tonul nostalgiei dominante a întregului capitol, pentru că, pentru echilibru, sunt relevante declaraţii de dragoste patetice, pătimaşe: "Plutind sfios pe aripi de cocor / Şi că mi-e dor de tine, tot mi-e dor" ("Pe străzi", p. 71); ca-n ritualul frenetic şi melodios din celebrul "Bolero" de M. Ravel: "Hai, vino, şi adu-mi apă vie, / Mă du pe dealuri să privesc minunea, / Mă spală-n apa stelelor din vie / Şi-arată-mi că de-aici începe lumea" ("Plânge viţa", p. 75).
Există în versurile regăsite ale poetei Lucia Pătraşcu o încrâncenată luptă cu un anumit destin, cu o stranie neşansă, aparent predestinată, dar şi cu o molcomă şi elegantă acceptare, pe care n-o consideră nici blestem şi nici măcar loterie genetică divină ori, şi mai conciliant, rezultatul implacabil "al necesităţii şi întâmplării", care guvernează lumea aceasta, şi sever organizată, şi bezmetică prin neprevăzutul apocaliptic: "Probabil port blestem pe drumuri multe" sau "Aşa mi-a desenat şi mie soarta / Mereu o altă hartă şi alt drum", dar poeta, optimistă, îşi cere drepturile şi garanţia existenţei sale: "Eu tot adun frânturi în palme, / Mi-e foame iar, de viaţa mea mi-e foame!" ("Probabil", p. 80).
Selecţia, cam împrăştiată, a poemelor regăsite a produs şi o surprinzătoare brambureală sentimentală şi, involuntar sau deliberat, pare a fi una benefică în receptarea unei lecturi cu dublă direcţionare, de la autoare la cititor: "Am tot făcut din zile sărbători, / Când am croit din nopţi noi începuturi / ... / Eu mă grăbesc să plec tot înainte, / Învălundu-mi inima-n cuvinte" ("Am făcut", p. 98).
De pildă, poezia de dragoste este poziţionată decent şi resemnat într-un "passo doble", din care răzbat ecouri de înţelepciune, care, de altfel, sunt în afara "jocului" riscant al celui mai imprevizibil sentiment uman: "De iubiri trecute, de iubiri răzleţe, / În singurătatea pomilor cuprinse, / Ce-au ştiut odată cum să dea poveţe / Şi să ostoiască dorurile-aprinse", şi doar această înţelepciune a vârstei găseşte scuza elegantă: "De iubiri trecute, de iubiri răzlețe, / Ce se-ntorc acuma, ca să mă răsfeţe" ("Chemarea tainică", p. 101).
În ultimele vreo zece poeme, tot un fel de sonete (paisprezece versuri dar cu altă structură: strofă de două versuri cu rimă împerecheată), din selecţia regăsitelor exerciţii de exorcizare sentimentală, iată în încheiere cea mai fascinantă declaraţie de dragoste, în poezia de la pagina 120, "Am lăsat": "Am lăsat iubirii lacrimile mele, / Să le facă abur, să le facă stele"; "Am lăsat pe ape gândurile toate, / Să le ducă valul până mai departe"; "Am lăsat în iarbă vorbele zglobii / Fluturi să se facă, joc pentru copii"; "Am lăsat tăcerii vorba mea bătrână / Apă nebăută, jos, într-o fântână"; "Am lăsat tot lumii... Fie de orând! / Să rămână-n urmă umbra unui gând"; "Căci mă cheamă astăzi cu supus salut / Vestul meu noptatec şi mereu tăcut"; "Ți-am lăsat, iubite, florile de mai / Să-ţi aştearnă-n cale zăpădit alai".
){kind=link}
0 Comentarii