SURÂSURI MIGDALATE, de Vasile Ghica (recenzie)

Zeno HALUPA


Surâsuri migdalate, carte apărută în 1989, la Editura Junimea, Iași, 156 de pagini, reprezintă un moment important al aforisticii românești contemporane, întrucât autorul, Vasile Ghica, este unul dintre puținii care ilustrează această specie dificilă, după cum precizează, pe coperta patru, scriitorul George Arion. Și chiar o ilustrează excelent, aș adăuga eu, deoarece are acea zvârcolire de șarpe în el, fără de care nu se poate să abordezi o asemenea taină a filosofiei.

Dar ce face cartea de debut a tecuceanului Vasile Ghica a fi de calitate, și nu încă una căreia să-i faci vânt în foc sau pe fereastră? Ei bine, pentru început, cititorul avizat (cel cu o consistentă cultură aforistică) va constata, bucuros, că autorul nu abordează teme arhicunoscute, venite ca o ciumă din antichitate, precum curajul, modestia, iubirea de patrie, recunoștința și alte structuri de mediocritate pentru care au curs râuri de cerneală și cuvinte goale. A nu se înțelege greșit, aceste teme trebuie și ele abordate, însă cât mai puțin și cât mai bine, pentru a nu obosi cititorul cu morală de mâna a doua, pe care orice om o deține, însă care n-o exprimă metaforic fie din lipsa talentului, fie din lipsa interesului.

Autorul tecucean sare din schemă, se răzvrătește, îmbrățișând chemarea adevărată a aforismului (grăuntele de uraniu spiritual - p. 91), nu a bălăriilor de filosofie cotidiană, pe care omul comun, cu mai multă încordare intelectuală, ar expune-o oricând și oriunde. Știm că modestia esta mama valorilor sufletești, dar Ghica știe și el asta, și nu scrie despre un truism. Știm că iubirea de patrie este rădăcina vie a fiecărui popor. La fel știe și autorul, care realizează că trebuie să iasă din tipar, începându-și cartea cu un aforism de frondă: De pe unele frunți, și muștele pleacă dezamăgite (p. 7). Autorul ne ia tare încă de la început: Declarațiile de dragoste au populat planeta. Cele de război o depopulează (p. 7). Un aforism genial prin simplul fapt că te face să-ți spui, în sine, că te-ai gândit și tu la asta, doar că nu ai insistat asupra realității imediate. Majoritatea aforismelor sale ne duc cu gândul la oul lui Columb... Știam și noi asta, dar n-am făcut-o... O, dacă zerourile ar fi rămas numai în matematică! (p. 7) sau Până la infinit, te trag toți finiții! (p. 7), completează profilul aforistic al autorului, care anunță că-i place să muște cu ferocitate, și să nu fie doar un estet al frumosului, care caută împăcarea, nevrednică de un moralist. Revenind la ideea că patria trebuie cântată altfel decât prin afirmații siropoase, autorul ne asigură că nimeni nu ne-a putut defrișa munții de doine (p. 8), rupând lanțurile îndoctrinării comuniste, lucru deloc ușor, ținând cont că volumul a văzut lumina tiparului la începutul anului de grație 1989, când mulți încă mai credeau că lumina (politică) vine de la răsăritul sovietic...

Diversitatea temelor fiind atât de mare, ar fi muncă de Sisif să fie prezentate fiecare în parte, dar cititorul poate observa niște laitmotive, cum ar fi tema evoluției omului din maimuță (care include sub-tema coborârii din copac și a peșterii - Am coborât din copaci pentru că nu aveam subalterni - p. 84, Am ieșit din peșteri cu tabieturi cu tot - p. 16), a prostului de serviciu (Prostul și din groapă te privește de sus - p. 11/ Pentru unii, gura nu este decât eșapamentul creierului - p. 15), a parvenitului (Oamenii mici sunt obsedați de scaunele înalte - p. 37), și mai ales a destinului artei (Se înmulțesc tot mai mult operele de artă născute la șapte luni - p. 11, Sunt cărți pe care le citești parcă ai mânca pește: mai mult scuipi - p. 12).

O altă trăsătură de bază a Surâsurilor migdalate este paradoxul, bine ascuns în jocuri de cuvinte: Deși veșnic, timpul știe să fie mereu altul (p. 32), Toate trec, dar nu toate sunt trecătoare (p. 33), Cu veacul o mai scoatem la capăt. Ce facem cu clipa? (p.  35), Ne-au rămas puține dureri, dar sănătoase (p. 65), Ateii îl au pe conștiință pe Dumnezeu (p. 103), etc.

Autoironia (Simt că în ultimul timp am mai crescut în ochii câinelui meu - p. 65), autosuficiența (Te plimbi pe stradă să vezi oameni. Și întâlnești mai mult personaje - p. 85), dar și umorul (Doi stâlpi ai căsniciei: dragostea față de copii și teama de nevastă - p. 144), completează tabloul unei cărți de invidiat.

De asemenea, autorul știe să devină serios când abordează probleme filosofice: Frica de deșert a înălțat piramidele egiptene (p. 10), Opțiune: flacără ori, direct, cenușă? (p. 17), Faust avea două suflete. Iago - două fețe (p. 20), Timpul smulge toți laurii nemeritați. Chiar dacă sunt bătuți în cuie (p. 70), Oale și ulcele vom ajunge toți. De Oboga sau Horezu - numai unii (p. 70),  etc.

Un moment interesant al cărții are loc la pagina 23, unde autorul scrie că: La om, aripile nu pot fi montate decât în interior. Deosebit de frumos, dar avem de-a face cu problema ideii în eter, întrucât primul care a emis cugetarea, ușor diferit, a fost Nichita Stănescu: Oamenii sunt păsări cu aripile crescute dinăuntru. Am scos în evidență acest aforism pentru a demonstra că nu este vorba de un furt intelectual, de un plagiat rafinat, cum ar crede o minte necoaptă și invidioasă, ci pur și simplu, de o idee în eter. Dovada constă în faptul că autorul își creează un stil propriu în Surâsuri migdalate, fără a trebui să fure munca altui autor. Se vede cu ochiul liber când cineva ia cu lopata din alte cărți pentru a și-o scrie pe a sa și când, inevitabil, mințile luminate gândesc la fel, după cum este cazul și aici.

Bineînțeles, o critică fără mușcături din partea lupului moralist n-ar avea farmec. În primul rând, reproșez cărții în sine hârtia deosebit de proastă. A citi cartea lui Vasile Ghica a fost rai aforistic și iad ocular. Cugetările sunt înghesuite, de parcă se dorește o tortură a ochilor. Lipsește alineatul, acel izvor de echilibru și estetică. Scrisul este uneori neclar, alteori șters (p. 130). O asemenea carte merită o reeditare, cu cele mai performante mijloace de procesare a hârtiei, la care s-ar adăuga actualizarea textului cu regulile gramaticale în vigoare. Din punctul meu de vedere, o reeditare trebuie să conțină, cel puțin, prefață și referințe critice, care să faciliteze intrarea și ieșirea din acest labirint de fildeș.

Autorului îi reproșez un singur lucru, numărul exagerat de aforisme pentru o carte, mai ales că este vorba despre debutul său editorial. Tratând situația cât se poate de serios, am numărat toate cugetările din volum, și am ajuns la 1703 surâsuri migdalate. 1703!!! din care cel puțin 100 trebuie fie îndepărtate, că nu au suficient substrat filosofic, fie regândite, pentru a-și etala adevărata valoare. Printr-un simplu calcul matematic, împărțind 1703 la 3, rezultă 567. Astfel constatăm că autorul are cel puțin trei volume comprimate în unul singur, situație care poate obosi sau plictisi publicul.

Nu în ultimul rând, trebuie apreciată munca depusă de graficianul cărții, Traian Bența, care, prin abordarea temelor satirice, nu doar că ajută paginile să respire, dar completează viziunea moralistă a volumului. Dintre toate, desenul care m-a impresionat cel mai mult se regăsește la pagina 56, unde cinci tancuri au, în loc de țevi, pipe aprinse, imagine care-l provoacă și-l tulbură pe cititor.

Surâsuri migdalate, o carte ce nu ne oferă motive să surâdem ironic la aforismele scrise în ea.

din ciclul În gura lupului moralist
aparută în Litera 13 nr.13/2018