Zeno HALUPA
Cioran
spunea că suferința
duce la renunțare.
Ei bine, această plachetă de versuri semnată de Virgil Andronescu,
intitulată Necropsie
lirică,
reprezintă un astfel de gest, o renunțare, întrucât autorul pune
accent pe suferință, forța
centrifugă ce te detașează de sâmburele vieții,
după cum avea să precizeze iarăși marele filosof rășinărean.
Din
punctul meu de vedere, autorul riscă aducând o carte a suferinței
într-o lume devastată de ea, ceea ce implică, inevitabil,
întrebarea: Mai sunt oamenii dispuși să citească sau să
manifeste interes față de necazurile și neajunsurile altei
persoane... Mai interesează pe cine suferința aproapelui, când
însăși noțiunea pare învechită, agasantă, obositoare. În
prezent, aproapele
fie întruchipează eșuatul umanism biblic, fie întruchipează
infernul.
Autorul,
intrat
în viață provizoriu, simte că timpul nu a ucis copilul din el,
doar că l-a îmbătrânit, ceea ce îl face să rateze întâlnirea
cu marile bucurii ale vieții.
Pesimismul și spleen-ul sunt evidente, versurile căpătând nuanțe
morbide, tragice, când citim că o
viață canceroasă poate fi tratată cu alcool.
De
menționat că nu orice suferință este, prin excelență, o
metaforă, și că nu orice amărăciune poate fi transpusă în
sfera literară. Există suferințe care nu trebuie să iasă din
carne, precum există idei care trebuie să iasă din abstract.
Autorul stârnește un mare interes când Îi cere lui Dumnezeu
să nu îl scoată din ispită,
dar bate în retragere când ne spune că
zi de zi, ambulanțe după ambulanțe duc și aduc morți și
muribunzi,
imagine vizuală care nu pare a fi tocmai poetică, ci cotidiană, un
existențialism urban, ușor forțat, pe scurt, o simplă impresie
dintr-un jurnal intim. Nu puține sunt momentele în care poetul pare
a fi îngreunat de molozul cel de toate zilele, în care până și
scrisul
pare a viață trăită-ntr-un coșciug.
Personal,
m-ar fi interesat mai mult problema nescoaterii din ispită decât
ambulanțele care poartă morți și muribunzi. Poate ar fi fost mai
adecvat ca autorul să aprofundeze ideea copilului din el, neucis,
doar îmbătrânit, întrucât vedem aici influența lui Labiș, din
Moartea
căprioarei.
Știm că în acel poem inegalabil, băiatul, asistând la vânătoarea
căprioarei, face brusc trecerea de la copilărie la maturitate,
într-un cadru în care foamea învinge orice sentiment și orice
lacrimă: Mănânc
și plâng.
Mănânc.
La
fel, autorul putea să bată monedă pe ideea sinuciderii, sofistic
ascunsă în versurile: dacă
nu ai murit atunci când trebuia, încearcă să mori atunci când
vrei tu!
Însă,
bineînțeles, acest lucru ține de subiectivism și de ceea ce vrea
fiecare să afle într-o carte, arhicunoscut fiind faptul că
gusturile nu se discută.
Obsesia
morții, a dezrădăcinării și a nimicului este la orice pas:
cuțitul
murdar înfipt în spate,
iubitele
care îmi vor plânge cadavrul,
femeia
strâmb făcută din topor,
strigătul
de fiară încolțită,
purtarea
blestemul născut în sânge
fiind dominantele unui suflet specializat în estetizarea
cicatricii.
Așa
cum Blaga spunea că fructul
este parfum condensat,
tot așa putem spune și noi că suferința este carne condensată,
ghemotoc de vai-uri și gemete. Poeziile din acest volum vor să
indispună, să aducă nori negri pe cerul cititorului sau, dacă
este posibil, chiar să nimicească însuși cerul.
Rană
în căutarea puroiului, cancer în căutarea metastazei, miel în
căutarea tăierii, Virgil Andronescu scrie ceea ce simte, fără să
altereze realitatea, fără să împodobească versurile. Pe alocuri,
metaforele trec pe plan secund, tocmai pentru a lăsa loc unui
realism personal, a ideii că ceea ce simte autorul trebuie să
capete valențe absolute.
Hiperbolizarea
suferinței este o caracteristică a cărții, o caracteristică
uneori monotonă, alteori benefică, întrucât aflăm, tot de la
Blaga, faptul că cei
mai mulți poeți, au, în grajd, în locul Pegasului, un dicționar
de cuvinte.
Autorul nu are acel dicționar de cuvinte, folosit de majoritatea
artiștilor, care vor să acapareze prin neologisme și expresii
împopoțonate, dar nici nu crede în Pegas, acesta fiind doar un cal
mort, cu aripile smulse.
Pentru
Virgil Andronescu, locul dicționarului de cuvinte este în
bibliotecă, iar al lui Pegas, în mitologie. Aici, însă, triumfă
neantul, mitologia filosofică a unui poet care trăiește
un vis urât, de neiertat.
0 Comentarii