Angela BURTEA
Când ne-am întâlnit ultima dată, surprins de atitudinea mea glacială, mi-ai spus că ”printre zilele și nopțile care au trecut, printre amintiri de tot felul, printre lacrimile dorului năpraznic și-al gândului răzleț, printre speranțe și visuri începute și neterminate, m-ai căutat ca un nebun amorez, cu iubirea trecută de creștetul capului, speriată și pulverizată de-atâta așteptare..., dar n-ai reușit nici măcar să mă zărești, darămite să te bucuri de trupul meu, de vraja cu care altădată te împresuram și, îmbrățișați în iubire, cădeam amândoi în visarea visului care ducea spre nemurire!”
Erai trist, mai trist ca niciodată, fiindcă toate planurile îți eșuaseră. De-atunci, te-ai pierdut printre mărunțișuri, fiindcă la cele mărețe n-ai ajuns niciodată, nici măcar n-ai visat. Ai rămas legat de ceea ce a fost între noi, dar, din nepricepere, ai pierdut totul.
N-ai învățat niciodată cum să-ți măsori gândurile și cuvintele, fiindcă n-ai știut și nici n-ai vrut să înveți ce este respectul. Să nu fi știut oare că totul în viață începe, așezând, ca bază, respectul? Pe ce să se ridice frumosul edificiu al iubirii și-al statorniciei, dacă respect nu e? Și spui acum că nu m-ai zărit?
N-aveai cum să mă zărești într-o lume pustie și rece, printre cioturile vieții de până acum, printre atâtea vlăstare pe care am încercat să le ridic la rang de cinste, luptând, muncind, sperând. Oare de ce m-am crezut mai presus decât Dumnezeu, îndrăznind să ajustez din creația Lui? Semințele aruncate în trupurile oamenilor nu seamănă, nu sunt la fel. Și-atunci, dacă sămânța n-a fost întotdeauna de calitate, oare de ce am crezut eu că-i pot schimba traiectoria?
N-aveai cum să mă zărești printre ochii bolnavi răsăriți dintre scaieții vremurilor, care-și lungesc privirea bolândă, din care curge prostia și imaturitatea căpătată în timp, pentru care medicamentul izbăvirii nu s-a inventat!
N-aveai cum să mă zărești printre clipele anoste care m-au acoperit în vălul neputinței și-al neîncrederii, al traiului deșert în care primează tăcerea; tăcerea care naște monștri, cu capete putregăioase, din care curge josnicia, și gheare ascuțite gata pregătite de atac; nimeni nu mai e conciliant!
N-aveai cum să mă zărești, fiindcă am plecat de mult din lumea la care am visat și m-am amestecat printre tulpinile mari și noduroase, perfide și necioplite ale celor mulți; de-acolo mă ridic din când în când să iau o gură de aer, cât pentru o lună, apoi cobor printre așchiile trunchiurilor mari și noduroase, spre a-mi trăi restul vieții; speranța a plecat în larg și nu știu dacă se va mai întoarce!
Și, la urma urmei, la ce bun să se mai întoarcă, când știe, biata de ea, că iubirea a devenit interes sinistru, că stăm adesea cu vulpile la masă și spun cu nonșalanță că sunt niște sărmani iepurași, că fiecare cortegiu funerar somptuos deplânge trecerea la cele veșnice a unuia care a cântărit mai puțin decât banii pe care îi avea prin buzunare, că puțini mai sunt aceia care vor calitate și nu cantitate, că Pământul se clatină adesea spre a ne arăta că nimic nu e statornic, că legea nu mai este lege... demult!
Nu pentru tine sufăr acum, ci pentru anii pierduți, petrecuți, din nepricepere și mare prostie, lângă oameni lipsiți de țeluri. Acolo stă greșeala existenței mele și-a unora dintre ai mei. Acum, pășesc mai încet, mai precaut, fără a mai avea așteptări, deoarece am înțeles că respectul a devenit o noțiune desuetă, că nu mai este primordial, deși a fost una dintre marile valori ale neamului meu, în care am fost educată să cred.
Și mă întreb: cui mai folosesc? Lumea mea e în altă lume! O caut de ani buni și-am s-o găsesc într-o altă zi, într-o altă dimensiune, în care tu n-ai să vii!
0 Comentarii