Apropo de „clasamente literare” și de viața de (din)Apoi a cuvintelor

Marin IFRIM 


În ultima sută și cincizeci și ceva de ani trăim într-un bâlci literar de tot plânsul. O țară care – din punct și virgulă, inclusiv liniuță, cratime, sedile etc. – supraviețuiește literar din ”cadavrele” celor de la Cenaclul ”Junimea” din Iași ((Maiorescu, Eminescu, Ion Creangă ș.a.) nu prea mai are dreptul la identitate literară. Știu că mă contrazic, însă nu pot să rămân înzăpezit în poezioarele ”poetului” Vadim sau în cele ale ”bardului” Adrian P. M-a dezamăgit, în timp, ca și pe Grigurcu, veselia de pahar literar a lui Nichita.

Singurul în care, cât de cât, am crezut, a fost tizul meu Marin Sorescu. Ne-am cunoscut ca de la om la om. A fost prezent la lansarea primului meu volum de versuri, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, împreună cu Mircea Scarlat, Gheorghe Istrate, Bucur Chiriac și mulți alți scriitori. Sorescu avea stil oltenesc de calitate, știa să își tremure mustața, era un vorbitor lamentabil dar scria mai limpede decât toți profesorii logopezi din lume. Unde vreau să ajung ca să termin. De vreo patru decenii sunt și eu ”implicat” în literatura română. Într-o literatură ”clasamentată” de sus în jos și invers. Nu am nicio pretenție justițiară.

Văd doar că unii scriu mult mai prost decât Ienăchiță Văcărescu dar au voie să-și priponească garofița de ditamai burta calului. Suntem în anul 2018 și se scrie, se creează, se dă cu părerea ca la iurta civilizației laptelui de măgăriță. În clipa de față, nu avem o istorie convingătoare a literaturii române (de la început și până la sfârșit) la care să privești precum în tablourile cu ”mersul trenurilor” din orice gară rumână.

Am avut niște discuții scurte cu unul dintre marii poeți ai acestor timpuri date peste cap, cu Șerban Codrin, un sonetist fabulos, care, încă din vremea studenției, îl recepta pe George Călinescu altfel decât mine, cu un dispreț volatil dar consistent. Eu îl cred pe George Călinescu. A scris o poveste nebună a literaturii române. După el chiar a urmat potopul, ca să nu zic altfel, o țară plină de ”critici” și ”istorici” literari care fac și refac ”clasamente” inutile.

Un fel de curte supremă a câtorva ”universitari” de hârtie care, în micimea lor imensă, nu au îndrăzneala să recunoască, într-o cronică nemorbidă, că Ion Gheorghe și Liviu Ioan Stoiciu sunt cei mai acătării poeți dinainte și de după lovitura literară din decembrie 1989. Nu poți să fii indiferent la maimuțărelile gingașului critic(abil) Ștefănescu. Și nici la pompa cu care i se umflă fălcile unui prezervativ de nobel, unui M. C. Știți formula lui Albert Dinamită.

Suntem într-o criză literară cronică, similară cu  agricultura, industria, administrația, clasa politică gimnazială etc. Cuvintele nu vor face niciodată ce vrem noi. Ele au fost la ”început”, nu aparțin nici unui stat, nici unui zăpăcit de la natură. Viața de Apoi a cuvintelor nu depinde de poeți, critici, istorici, milițieni, politicieni etc. Ea are naturi speciale. Mai ales într-o țară în care toți scribălații se cred Eminescu de la spital. Cu toate greșelile posibile, eu nu pot decât să respect cuvântul de început. Trăiesc, încă de la debut, într-o lume literară falsă. Îmi anulez anumite ”merite” literare, chiar dacă acestea mi se cuveneau.

În ultimii ani, în ultimele șașe sau șapte decenii, fosta securitate literară, tot încearcă să pleșuveze adevărata literatură, neînțelegând că, din când în când, natura literară face figuri. Există, ca în orice timp istoric, cei care vin peste respirația algebrică a acestor elefanți din dotarea Statului în metrou. În decedatul decembrie 1989, un gitan din Slobozeală ne anunța că ”am învins”, ne credea și ”frați” ai neamului său sovietic. Au luat tot ce au putut, inclusiv dantura lui Iliescu, placa plină de teorii fetide, crezând că vor merge înainte!

Când Nicolae Breban a scris că Uniunea Scriitorilor nu are și nu sare mai mult de vreo sută de scriitori, am simțit o frustrate discretă. Acum sunt de acord cu dezacordurile sale. Cine vrea să înțeleagă în ce țară (nu) locuiește, trebuie să citească sfintele cărți ale cărturarului Petru Ursache. Cu scuzele de rigoare! Mă opresc aici, cobor la prima stație a literaturii de zi cu zi… În stația ”Vasile Alecsandri”, cel cu ”ginta latină”, un poem pentru un premiu, în timp ce regii țărilor mari urlau: ”Dau un regat pentru un cal”.