Marin IFRIM
Nicolae Pogonaru este, ca și Nicolai Tăicuțu, un poet greu de confundat. Are un stil al său. E sarcastic, jonglează cuvintele ca și cum s-ar afla pe schiuri sau ar participa la o cursă auto profesionistă. Câte-o dată pare și un fel de toreador care întărâtă taurii din arenă cu o poezie înroșită de realitate. Cea mai recentă carte a sa – ”cartea cu femei”- apărută recent la Editgrapg Buzău, a fost sponsorizată de Ovidiu Cameliu Petrescu, singurul (fost) politician buzoian care are motive temeinice să meargă pe stradă cu fruntea sus în aceste vremuri tulburi din punct de vedere al imaginii solitar-sociale. Nota bene. Investiția în poezia lui Nicolae Pogonaru e una inspirată, motivată de valoarea versurilor acestui poet aparent șturlubatic. În realitate, Nicolae Pogonaru e un poet dur, scrie cu vesta antiglonț peste corp, umblă prin ”tomberoanele” realității de zi cu zi cu o dexteritate de chirurg neurolog, tratează orașul său, al nostru, cu versuri scumpe, profund ecologice. Suflet de copil matur care își iubește orașul-poezie, în viziunea sa. Cartea e alcătuită din poeme ample, descriptive, ucigătoare pentru cei care știu doar că nu știu să înțeleagă. Mă rezum doar la respirațiile poetului, la pauzele în care iese la suprafață, din adâncimile apelor sale, pentru a respira și a o lua de la capăt:”Aș putea să fiu/pasta de dinți/răcorindu-ți zâmbetul/ce mă scoate din minți” (condițional fără optativ pag. 42). E greu să citez ce e mai tentant în această carte scrisă într-un fel special, o carte în care, femeia, dublura noastră eternă, devine obiect de studiu literar. Mă închin și îmi spun mie însumi că omul acesta, care scrie poezii și nu face rău nimănui, nici chiar poeziei, e o specie rezistentă din ceea ce a mai rămas din scrierea și vorbirea românească. Un poet ca Nicolae Pogonaru, într-un oraș de provincie, vorbesc din practica mea literară, se naște odată la cinci decenii. Să nu-l mai invidiem pentru felul său simplu și onest de a fi el însuși. Cei care nu pot înțelege rostul acestuia pe pământ nu au decât să-și aleagă alt cimitir al eternității lirice. Încă de la debutul editorial am mizat pe viitorul său literar. Nu mă bucur că am avut dreptate, mă întristează lipsa de busolă spirituală a unora care nu-i dădeau nicio șansă. Acum, Nicolae Pogonaru e un poet recunoscut la nivel național. În privința volumului ”cartea cu femei”, poetul poate fi și năucitor de ironic, dezarmant, nuclear în topică: ”invitați-mă doamnă într-o zi/în biroul dumneavoastră cu comenzi/regulamente și legi/într-o audiență ieșită din rutină/eu o să stau pe unul din fotoliile verzi/dumneavoastră pe scaunul rotitor/așezați-vă comod și strecurați-vă ușor/sub masă cele două coloane/ale templului carte sunteți/trageți-vă fusta mai sus să nu se șifoneze/scanați-mă cu ochiul dumneavoastră/de moanalisă”. Las cititorii să caute acest poem excepțional. M-am rezumat, în acest citat, doar la forța poetului de a dezbrăca, prin cuvinte, femei inaccesibile din punct de vedere (auto)profesional. Nicolae Pogonaru este unul dintre cei mai inteligenți poeți buzoieni contemporani, dacă nu cumva e deasupra ”lanțului trofic”. Felicitări!
0 Comentarii