Marin IFRIM
Mihaela Roxana Boboc seamănă leit, cum se spune în popor, cu Mona Lisa și scrie poezie cu tăișul sabiei Ioanei D’Arc. Nu vreau să-mi ocolesc conștiința, nu îmi este teamă de ridicol, mai ales atunci când simt că nu pot respira decât adevăruri. Avem aici, în poemele din această carte, o stare senzațională a sufletului unei poete necruțător de umană. După părerea mea, Mihaela Roxana Boboc scrie cea mai frumoasă, elegantă, înaltă și abisală poezie feminină, dacă o fi existând ”poezie feminină”, căci până nici Nichita Stănescu nu stăpânea cuvintele cu îndemânarea Mihaelei Roxana Boboc. Presupun că, dincolo de ocupațiile sale profesionale și de lecturi – apropo, poeta pictează cu o măiestrie clasică – există ceva genetic. Altfel nu se explică de ce, la o vârstă destul de mică, autoarea dă peste cap cuvintele, tabuurile, curgerea lentă a cuvintelor, dresând cuvintele cu o putere semantică nemaîntâlnită la predecesoarele acesteia, nume mari în ”fosta” literatură română. Fiecare poem are codul său de suflet. Sunt poeme care par numerotate precum banii, fiecare având o valoare prestabilită. Cititorului nu-i rămâne decât să pătrundă în text și să se bucure de căldura sau răcoarea metaforelor. Aș putea cita orice din această carte de lux spiritual. Iau la întâmplare poemul ”Garda jos”, din care redau doar câteva versuri: ”dau târcoale sufletului să-l prind cu garda jos foaie cu foaie îl dezbrac în intimitatea candelei aprinse mă rog cu voce tare mă aud chemându-mă de teamă să nu mă uit între două crize gura mi se strâmbă spre stânga inspir cu capul pe fereastra iernii deschise spre copilărie n-am spus nimănui ninge și lumina scârțâie albastru pe corcodușul din fața blocului alin cuvinte în colțul gurii și șoaptele se preling pe geam în locul fulgilor o inimă își cere dreptul să trăiască o zi fără puls și fără noimă am pus vată în brad și tot mai ninge strâmb cu lumina închisă copilul vede îngerul lăsând urme adânci în palme copilăria se chircește lovită în vintre”. De fapt, însuși titlul fiecărei poezii e un poem în sine. O carte dedicată mamei autoarei, doamna Elena Mirică, în care, autoarea nu-l uită în nicio literă pe tatăl său dispărut acum zece ani, unul dintre poeme fiind intitulat ”55 aici și 10 dincolo”. Mihaela Roxana Boboc scrie și descrie câte ceva și din sufletul ei de mamă, soție, sentimente particulare etc. O poezie subtilă, o lecție de poezie. Nu cred că exagerez. Tocmai a apărut cea mai valabilă poetă a literaturii române dintotdeauna. Nu trebuie să ne speriem de cuvintele altora. Eu pariez pe viitorul literar al Mihaelei Roxana Boboc. Nu știu cum scrie, cum ajunge la cuvinte, însă știu cum ajung cuvintele ei la mine: teleportate direct în minte, întregi și nevătămate, tămăduitoare chiar. Concepțiile ei despre viață sunt sudate cu o credință de aur, nu pot fi dezasamblate. Multe poeme te duc cu gândul la creștinismul de început, la semnul cosmic al crucii înfiptă în pământ, la rădăcinile profunde ale credinței. Sunt poeme în care curg lacrimi inclusiv dinspre cititor, nu doar din textul propriu-zis. Dacă va exista cineva căruia nu-i place poezia aceasta, din cauza mea, nu are decât să-mi reproșeze tot ce crede de cuviință. Autoarea nu are nicio vină că este apreciată cu optimismul unui scriitor destul de cinic, destul de tranșant precum subsemnatul...”Terapia ploii de chihlimbar” este un manuscris tranformat zilele acestea într-o care premiată la unul dintre marile concursuri literare naționale. Buzăul are un Muzeu al chihlimbarului, în comuna Colți. Aș adăuga această carte patrimoniului de acolo. Poeta noastră reușește să facă artă cu sufletul minții, transformă lacrimile în chihlimbar. Surpriză!...
0 Comentarii