Dumitru ANGHEL
Volumul de versuri „Pe diagonala cuvintelor”, Editura Info Est, Siliştea- Brăila, 2018, 58 de pagini, semnat de poeta Tudoriţa Tarniţă, este a şasea carte a sa, în exclusivitate de lirică, cu o poezie grevată pe plasticităţi lexicale, cu un plus de graţie potenţată de un sentimentalism melodios, filtrat de o semantică mereu alta, extrasă din rezerva de vocabular a cuvintelor şi în afara oricăror clişee.
De altfel, doamna Tudoriţa Tarniţă are un longeviv şi constant parcurs poetic, de la debutul în Antologia poeţilor brăileni: „Zbor alb”, din 1970, până la consacrarea evidentă de azi, pe coordonatele unei certitudini, care nu poate fi atacată în nicio instanţă a dreptului de a fi scriitor, deoarece convinge editorial, cu o impetuoasă afirmare a sensibilităţii şi talentului său, cu apariţia în mai puţin de doi ani, a şase cărţi de versuri: „Câmpia din noi”, „Micropoeme”, „Cobai într-o scoică”, „Muguri în bonsai”, toate la Editura Info-Est, în 2017, „Semnul mandalei”, tot la aceeaşi editură, în februarie 2018.
În volumul „Pe diagonala cuvintelor” sunt postate 45 de poeme, fiecare pe câte o pagină, mai mici sau mai mari, fără o structură tematică anume, dar pe un registru stilistic unitar în planul reconsiderării limbajului şi a tehnicii prozodice; convingătoare prin vers alb, eliberat de constrângeri arhitectural-poetice, o lirică modernă, pe un nucleu emoţional-imaginativ şi o melancolie învăluitoare, sinceră şi spontană, ca un surplus de vitalitate.
Unitatea stilistică s-a păstrat, cu doar accidentale variaţiuni în drumul poetei spre gena de creator inconfundabil, ca o notă definitorie a personalităţii sale, care să-i dea şansa de a accede în Agora consacrării. Deşi impresia abruptă, uşor alergică, cu poezia doamnei Tudoriţa Tarniţă este una de rezervă duplicitară, fără vreo motivaţie rezonabilă, mai mult pe portativul unei împotriviri fără orizont sau legitimitate. Am senzaţia stranie că scriitoarea n-a avut curajul să se expună, cu bune şi cu rele, în planul creaţiei poetice şi, de aici, spaţiul foarte mare dintre momentul debutului şi avalanşa editorială din ultima perioadă cu cele şase cărţi de care aminteam mai sus. Nu-mi explic fenomenul, dar sigur aşteptarea decentă şi răbdătoare i-a adăugat diezi valoroşi parcursului său scriitoricesc.
Chiar poemul care deschide „discursul” liric al Tudoriţei Tarniţă este declaraţia de dragoste pentru poezia sa, un fel de curriculum vitae de creator: „Sprijinită de-un vers, / Sparg metafora / Năclăită de iluzii / Şi gârbovită de toamne / Şi număr bătăile inimii / Ca un lunatec”; convinsă fiind că singura chemare, născută din emoţie şi idealuri, pe un algoritm de creaţie, evocatoare şi nostalgică, rămâne poezia: „Dar, cum să mă vindec / Atât de târziu / Dacă pojarul verbelor / M-a îmbolnăvit din copilărie?” („Pe logaritmul ierbii”, pag. 9). Are crezul său artistic, deşi se zbate între idealuri vocaţionale şi rezervele decente ale neîncrederii în viziuni luminoase de creator: „Ca un Sisif, / Caut echilibrul / Cuvintelor / Şi iau pulsul / Ideilor abstracte”, pentru că, alunecând pe o existenţă smulsă timpului, dominantă rămâne tensiunea lăuntrică: „Mă zbat între / Cotidian / Şi iluzoriu / Cu pielea tăbăcită / De-atâtea prefaceri în scrum” („Ca un Sisif”, pag. 10). Există adică o dilematică rezervă în demersul său liric, deşi transfigurarea ideatică este remarcabilă şi tulburătoare, dar poeta şi-a găsit echilibrul salvator: „Evadez în cuvinte / Ca într-o amintire din copilărie, / Gâtuită de imaginea / Unor vremuri apuse” („Evadez în cuvinte”, pag. 11).
Conştiinţa sa de creator de frumos şi de idealuri se află direcţionată spre magia cuvintelor deturnate în enigmele metaforei: „Cuvintele au luat-o razna, /Au evadat din metafora / Câmpiei” („Sub dictatura tăcerii”, pag. 12) şi sub constrângerea semantică a Cuvântului de dicţionar, cu semnificaţii ale unei conştiinţe în derivă: „Mă doare carapacea / Cuvântului / Cristalizat / În incantaţia vocalelor” („Carapacea cuvântului”, pag. 13); venită dintr-o obsesie a rolului acestuia, cu toată povara sa de semnificaţii şi de certitudini: „Dincolo de cuvinte, / Sunt doar retrospectiva / Unei alte vieţi, / Un mesaj / Peste Timpul / Cu nume de dor” („Dincolo de cuvinte”, pag. 15).
Alteori, o lirică juvenilă, de „Amintiri din copilărie”, ca de pe uliţele Humuleştilor, fericită şi recunoscătoare, ca un decalog al unei autosugestii sentimentale: „Rostogolind amintiri... / Palmele bătătorite de muncă / Ale tatălui meu, / Cântecul de leagăn al mamei, / Căldura din cămăruţa / Plină de poveşti / A bunicilor / Care mi-au înseninat / Copilăria...” („În lacrima viţei de vie”, pag. 16). Sau, ca să treacă abrupt la un existenţialism dual, între pravoslavnic şi religios: „Uneori, stau de vorbă / Cu Dumnezeu / Şi încerc să-i intru în graţii”, dar şi cu nuanţe ezitante de erezie de paradă: „De la o vreme, / Dumnezeul meu / A plecat în vacanţă / Pe o coastă de rai / Şi m-a lăsat / De izbelişte” („De vorbă cu Dumnezeu”, pag. 17).
Poeta Tudoriţa Tarniţă traversează frecvent pusee sentimentale însoţite de nostalgii tulburătoare pe o componentă intimistă în acordurile unor Nocturne de Frederic Chopin, din care răzbat frânturi de suflet răvăşit patetic: „Toamna aceasta / A venit prea devreme, / Şi-a desfrunzit copacii / Peste nopţile mele / Şi peste plaja / Încinsă de vise...” („Toamna aceasta”, pag. 28).
Există în volumul de versuri „Pe diagonala cuvintelor” o reală obsesie pentru semnificaţiile semantice ale cuvântului, ale cuvintelor, pe latura de plural al acestui component de Dicţionar, şi a rezultat o poezie marcată de plasticităţi lexicale, cu o multitudine de semnificaţii noi, cu un substrat nobiliar, prin care poeta a găsit răspuns la multe, foarte multe dileme existenţiale: „Lasă-mă să înţeleg / Taina zborului, / Să mă închin, / La rădăcina cuvântului / Ca la icoane” („La rădăcina cuvântului”, pag. 33); ba chiar recunoaşte elegant şi fără să-şi ascundă o undă de sinceritate: „De la o vreme, / Ne ascundem în cuvinte / Ca într-o arhivă / Sentimentală” („De la o vreme”, pag. 34).
Şi, în ciuda unui echilibru sufletesc venit dinspre multitudinea semantică, ocrotitoare în speţă, poeta Tudoriţa Tarniţă are şi momente de cumpănă, pe care nu le poate echilibra nici măcar prin mirajul ideatic al acestora: „La ce bun / Să mai încreţesc / Şirul cuvintelor / Sau să rătăcesc / Pe portativul / Silabelor reci / Dacă nu aude nimeni / Foşnetul frunzelor / Îngrămădite / În buzunarul toamnei?” („Nopţile au putrezit”, pag. 40).
Se pare că ar avea şi o explicaţie pentru impasul sufletesc în care se află poeta, de profesie reporter, cu prestaţii convingătoare şi de talent în arealul publicistic brăilean: „Nu mai am niciun chef / Să scriu despre inundaţii, / Despre furtună / Sau despre politicieni / Care pun taxe pe oul din coteţ” („Sub ploaia de toamnă”, pag. 43); dar salvarea se află tot în miraculosul vers al cuvintelor purtătoare de... „ieşire din impas”: „Mirajul copilăriei / Şi al câmpiei /Care zămisleşte / Orizontul iernii” (pag. 45).
Este impetuoasă, năvalnică şi vijelioasă toată agitaţia spirituală, sufletească a poetei, stârnită de himere stranii uneori, dar şi de viziuni feerice, luminoase, alteori: „Raţia de vise se tot împuţinează / Dezleg înţelesul cuvintelor / Cu gust de aguridă / ... / Când mă cuprinde frigul, / Mă înfăşor în straie de cuvinte, / Şi tac...” („Raţia de vise”, pag. 46), pentru ca să găsească tot în mirajul semantic al cuvintelor cauzalităţi şi motivaţii: „Surâd veşted printre poeme de humă / Cu verbe destrămate / Dar ezit să vorbesc despre vise / De-o vară” („Sunt bine”, pag. 48), sau se ascunde în spaţiul unei nostalgii încurajatoare şi a unei vesele ironii: „Şterg punctele pierdute / De pe zarul vieţii / Şi spun că sunt bine” („Ibidem).
Volumul „Pe diagonala cuvintelor” rămâne, aşadar, refugiul salvator pentru scriitoarea Tudoriţa Tarniţă, care găseşte o cale de drenaj în discursul liric al poeziei sale, extras dintr-un Imperiu al Cuvintelor, pe care-l stăpâneşte printr-o stare de permanentă graţie şi cu o detaşare emoţională sinceră şi spontană.
0 Comentarii