George APOSTOIU
Faptul
că în 2019 apare a VII-a ediție a jurnalului parizian al lui Eugen
Simion Timpul
trăirii. Timpul mărturisirii
arată că suntem în prezența unei cărți al cărei interes nu se
oxidează odată cu trecerea vremii. Autorul are orgoliul unei
deliberate abateri de la genul diaristic și nu este preocupat să
consemneze întâmplări din propria-i trecere prin lume, ci să lase
mărturii despre această lume. Un avertisment în această privință
este plasat chiar din primele rânduri: ,,Însemnările acestea,
fragmentare prin natura lor, nu constituie - țin să subliniez –
jurnalul unui turist
cultural, gen din
ce în ce mai răspândit și mai greu de suportat în literatura
contemporană. Când trăiești mai multă vreme într-o mare
capitală culturală, începi să vezi dincolo de muzee și de
zidurile catedralelor”.
Dar,
dacă jurnal nu este, atunci ce poate fi această carte care
stârnește atâta curiozitate? Eugen Simion nu crede ca, de ex.,
Marin Preda, că un jurnal ,,e treaba posterității”, și ține
să se confrunte cu actualitatea. Aceasta îi aprinde spiritul
critic și revolta de altădată față de tentația trăirii ,,în
izolare și inerție culturală” (poziția de la prima ediție, din
1977). De aici (probabil) dorința de adăugire și nevoia unui fel
de ,,actualizare” pentru a se apropia și mai mult de dezideratul
anunțat în prima ediție, acela de a lărgi orizontul scrierii până
la a realiza ,,un roman indirect”. La urma-urmei, chestiunea astfel
pusă rămâne de domeniul teoriei literare. Ceea ce (mă)
interesează este percepția sau înțelegerea fenomenului cultural
francez. Și, astfel, ajung(em) să pot/putem citi Jurnalul
parizian - ca de
altfel și Jurnalul
german -, ghidați
de spusele lui Cantemir: munca noastră nice rădică, nice coboară
lucrurile, le arată (citat din memorie). Le arată, este drept, dar
cu o afurisenie pentru ceea ce iese din logica preferințelor
intelectuale.
Mă
voi folosi de carte pentru a intra într-un orizont cu mult mai larg,
cel al integrării românilor în civilizația franceză. Când este
vorba de Cioran, Eliade, Brâncuși sau Ionescu (mai ales) suntem în
fața unor revelații, discuțiile capătă spontan înălțime și
concluziile sunt ale unui critic și istoric literar; când vine
vorba de gâlceava și isprăvile personajelor comune ajunse la
Paris, lucrurile fiind cunoscute, autorul le reține dezamăgit, cu
nemulțumire.
*
Timpul
trăirii. Timpul mărturisirii
oferă cititorului impresii: despre Paris și tentațiile lui
culturale, despre calitatea vieții universitare și academice
franceze cu toate frământările ei intelectuale, filozofice sau
politice și, desigur, despre gândirea românului integrat într-o
ambianță creatoare. Sunt dintre cei care cred că Jurnalul
parizian este
important deopotrivă prin informație și prin stil. Cartea este una
de interesul istoriei literare. Acea privire dincolo,
de care vorbește autorul, sporește curiozitatea pentru
mărturisirile
promise. Orizontul
jurnalului (non-clasic) se lărgește considerabil, dincolo de
domeniile legate de formația autorului de critic și istoric
literar. Ce frapează încă de la primele pagini - remarc în
treacăt - ar fi un fel de exuberanță provocată de bogăția
reacțiilor omului
din Est, în cazul
de față românul, ajuns în contact direct cu Franța, reacții din
care nu lipsește rapida acomodare facilitată de un precedent
exercițiu livresc. ,,Românii se simt bine la Paris. Ei îl
știu deja din
cărți. Sosiți în marele oraș, n-au altă curiozitate decât să-l
recunoască, nu să-l cunoască”.
Să reținem ironia subțire!
Perspectiva
livrescă este diferită de cea social-intelectuală a lui Ralea care
scria că românul se simte la Paris ca la el acasă, adică mediul
este aproape identic. Ceea ce nu este deloc adevărat. Vom găsi în
Jurnalul parizian
destule personaje venite din ,,Micul Paris” care ne aduc aminte de
eroul unei nuvele a lui Negruzzi despre care scriitorul moldovean
spunea că ,,a trecut el prin Iași, nu Iașul prin el”. Aș mai
avea o observație, care privește chiar dimensiunea culturală a
Parisului, pe care o fac nu pentru autor, ci pentru lector:
dificultatea de a descoperi
un astfel de oraș
vine din forța contradicțiilor în care, istoric, s-a născut
cetatea-lumină, din aportul acestor contradicții la progresul real
al umanității. Injustiția, ignoranța, eroarea rar au avut viață
lungă la Paris. Orașul este unul al insurgenței de toate felurile
și aproape continui. Aceasta ține de ,,l’exception française”;
chiar dacă este capabil de o astfel de particularitate, Bucureștiul
nu o poate susține, mai degrabă sau mai târziu o compromite.
*
Eugen
Simion sosește la Paris când ecoul marilor răzvrătiri din mai
1968 încă se mai auzea. Ca profesor (să ne oprim la un singur
exemplu de contradicție profitabilă progresului), Simion asistă –
livresc, desigur - la disputa dintre doi filozofi cu un puternic
impact în universitățile pariziene, J.-P. Sartre și R. Aron.
Sartre tuna: ,,Nu există o adevărată libertate acolo unde cei care
judecă nu sunt ei înșiși judecați” (replică la ideile lui R.
Aron despre libertate). Ce altceva putea să spună mentorul
iacobinilor de la Sorbona din 1968? Raymond Aron, filozof de dreapta,
vorbește la Collège de France unui public îmbătrânit. Simion,
prezent la (un) curs(uri) își face o părere despre dispută, nu
despre libertate: ,,un spirit indiscutabil, strălucit, în marea
tradiție a raționalismului francez, puțin, în treacăt fie zis,
cam conservator. Îi citesc și articolele din Figaro”. Românul,
cu experiența estică,
încearcă o
concluzie pe care o redau ca atare; să o ia fiecare cum dorește:
,,…sistemul lui
Aron pare o ticăită manie de bătrân intelectual. Pare, dar nu e
totdeauna așa. Sunt surprinzătoare, de multe ori, în scrierile lui
vigoarea gândului, forța polemicii. Nu este totdeauna obligatoriu
ca ideile vechi să fie și idei leneșe. Bătrânețea, în lumea
spiritului, este uneori foarte agresivă. Însă ordinea
pe care o
preconizează sociologul e de mult timp pusă în discuție și
istoria pare a da dreptate celor care o contestă”. (Text identic
și în prima ediție a jurnalului; precizarea este necesară pentru
că ediția a VII-a este, cum am spus, una adăugită, mai bogată).
”. Aflând mai târziu că acei iacobini, detonatori ai istoriei,
au devenit, după studiile lor de filozofie sau litere, comentatorii
pesimiști ai revoltei, ne putem pune întrebarea: cine are dreptate,
Sartre sau Aron?
*
Nu
completările față de prima ediție, cea din 1977, interesează
aici, ci privirea istoricului literar asupra atmosferei pariziene în
care trăiau și creau scriitorii din ceea ce s-a numit exilul
românesc. Cele mai interesante observații - pentru că ele conduc
la concluzii pertinente - sunt cele care rezultă din întâlnirile
tânărului profesor român de la Sorbona, venit din România
comunistă, cu Eugen Ionescu sau cu Emil Cioran. Întrebarea pe care
Eugen Simion și-o pune după lungile sale discuții cu Eugen Ionescu
(l-a recunoscut pe stradă după mers, cu doi-trei pași înaintea
soției!) este dacă putem trăi în afara istoriei. Frământarea
rezulta din pledoaria dramaturgului pentru acceptarea adevărului
lui, acela că răul
cel mai mare pare să fie istoria: ,,Dar putem trăi, mă întreb, în
afara istoriei? Putem evita răul pe care îl respirăm de când ne
naștem (neîntrebați de nimeni, fără voia noastră) și până
murim? La aceste întrebări simple și esențiale, marele dramaturg
nu găsește un răspuns. El și-a creat o utopie (s-o numim: utopia
unei existențe contra istoriei)
în care se amestecă disperarea și protestul, țipătul de spaimă
în fața iremediabilului și, totodată, curajul de a denunța
iremediabilul din existența omului. Ce-i de făcut, atunci? Nimic
altceva, sugerează dramaturgul, decât să fim mereu împotriva
istoriei. Dacă nu putem fi în afara istoriei, să fim, cel puțin,
denunțătorii ei”. Bine, putem spune îngăduitori față de
filozofia celui care publicase în România volumul ,,Nu”, dar
este și suficient? Pentru un autor de teatru al absurdului această
,,logică” trebuie luată în calcul. Pentru existențialiști
lucrurile nu se îndepărtează. Cu Cioran am putea să ne grăbim să
ajungem în iad, numai să scăpăm de tortura vieții. Ceea ce se
poate constata la o analiză mai atentă ar fi că cei doi scriitori,
Cioran și Ionescu, plecaseră din țară cu o Românie a lor; acolo,
la Paris, au continuat să o locuiască în felul lor. Ca și
Brâncuși, de altfel. Dar, atenție! observația este valabilă - și
doar în parte - când este vorba de actul de creație propriu zis.
Problemele
se schimbă atunci când intrăm în sfera politicului. Înțelegerea
situației necesită plasarea reacțiilor în ghemul încâlcit al
diferențelor ideologice și politice rezultat din situația de după
război. În plus, condiția scriitorului român din exil nu este una
confortabilă. Am trei numere din revista Ființa
românească a
Fundației regale
universitare Carol I, care apărea la Paris în anii 69, am volumul
lui Virgil Ierunca Românește,
publicat de aceeași
Fundație, la Paris, în 1964 și Rânduiala,
o antologie de
studii și analize sociologice, istorice, demografice politice
antropologice. Toate perpetuează, prin materialele publicate, când
sobru, când analitic, când liric, sentimentul apartenenței la
țară. În nr. 5/1966 din Ființa
românească (aleg
la întâmplare) Maria Parfenie publică poezia Pământul
meu. O redau cu
ortografia autoarei:
,,pământ
fără continuare pământ disperat plâns de arborele exilaților
eu
m-am rugat câteva nopți ca să pot visa satul părinților mei
și
în patul meu răsucit la maximum
au
gemut războaie încă necunoscute
metiși
jumătate sticlă au înghițit capetele camarazilor mei de liceu,
pământ
fără continuare
sterilă
cântare a unei femei împărțite”.
Nu
am să fac o interpretare pe text; factura acestei poezii este
apropiată de eposul african, cel al cântării obârșiei sau a
negritudinii ca obsesie a dezrădăcinării sau a discriminării.
Este nostalgia produsă de depărtare, de despărțire. O nostalgie
pe care Brâncuși nu o cunoaște. El a trăit la Paris superior,
sobru, fără lamentații, prin propria lui creație. În volumul
Românește, Vigil
Ierunca observa corect faptul că arta gorjeanului nu este o
modalitate de a vedea lumea, ci de a o crea. Marele sculptor, în
exil, a văzut România pe care o părăsise așa cum și-o dorea el.
Ierunca, revin la el, socotea că, sub comunism, cel mai mult a avut
de suferit filozofia, ,,literatura propriu zisă (să înțelegem că
și alte forme de artă?, n. n) mai scapă însă uneori din chingile
reacționare ale dictaturii, refugiindu-se în trecut - evadarea în
ceea ce a fost ferește privirea de ceea ce este. (Exilul
filozofiei). De pe
acest postament normativ, cel care fusese înrolat în mișcarea de
stânga a gazetarilor de pe Sărindar îi atacă pe Tudor Vianu
pentru ,,schimbare la față”, pe G. Călinescu pentru
,,optimismul de văduvă veselă și abuzivă”, iar pe Tudor
Arghezi îl numește ,,gâdilici de Curte Veche”. Subiectivismul
face, cum se vede, ravagii, este frate cu ura, ia alura unei
răzbunări definite, etica cedează. Nu știu dacă și-a dus până
la urmă gândul de a ,,încerca un studiu, o lucrare asupra unui
aspect nicicând scos la iveală în opera lui Tudor Arghezi”,
adică ,,a răzvrătitului împotriva societății, răului și
urâtului oamenilor”. Dacă nu l-a dus, rămân liniștit pentru
…liniștea ziaristului de pe Sărindar; s-ar fi trezit împotriva
propriei logici pentru că ar fi constatat că Arghezi a fost
răzvrătit și sub comunism.
Rămân
însă convins că putem fi îngăduitori până la un punct cu
reacția critică a emigrației scriitoricești. Nenorocitul obicei
de atac la persoană nu a putut fi metamorfozat întotdeauna în
dispută de idei. Asta nu înseamnă că nu există o Românie a
scriitorilor ,,din afară” (nu îmi place expresia, nici dihotomia;
nu am de ales, însă). Cea ce ironizează Ierunca, adică o vinovată
colaborare a ,,răzvrătitului” Arghezi, C. Amăriuței trăitor și
el la Paris, vede diferit: ,,Tudor Arghezi a povestit într-un ciclu
de <<peisaje>> răscoala din 1907. Deși scrisă <<în
anii puterii populare>>, cartea 1907
nu trebuie să ne
surprindă la acest mare poet care a fost totdeauna un poet al
conștiinței sociale. Încă din Cuvinte
potrivite, Arghezi
se povestește în Testament:
<<Ca
să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n
condei și brazda-n călimară,
Bătrânii-au
adunat, printre plăvani
Sudoarea
muncii sutelor de ani>>”.
(vol. Rânduiala,
Starea d-întâi).
Nemulțumirile
intelectualilor români de la Paris față de intelectualii din
România care au continuat, cât și cum le-a fost posibil, să
rămână în sfera creației - reiau doar cazul lui Arghezi, Vianu,
Călinescu –, își au o explicație – poate chiar mai mult, o
logică - în zona conflictului major, istoric și ideologic, produs
de fracturarea politică a Europei, de căderea Cortinei de Fier.
Fenomenul nu privește numai Estul izolat, plasat sub controlul
militar al Uniunii Sovietice, victorioasă în Al Doilea Război
Mondial în cadrul coaliției cu Anglia și Statele Unite și supus
ideologic stalinismului. El este produsul direct al prețului pentru
pacea postbelică: în Est, abandonarea jumătății de Europă, în
Vest, recompensa politică îndreptățită pentru sacrificiile
rezistenței franceze, în special, și italiene. O rezistență de
sorginte comunistă. Intrarea stângii, a comuniștilor, la putere
(dacă ar fi rămas pe Sărindar, Ierunca ar fi fost de altă părere)
este, astfel, istoricește explicabilă. Declanșarea discordiei
ideologice ține de un soi de patologie politică. În ce privește
reacția emigranților politici români aflați la Paris nu este
chiar greșit să spunem că asistăm la o metamorfozare a
puritanismului moralizator burghez în intransigență față de
lumea abandonată: dincolo de Cortina de Fier este iadul. Iată un
nou stindard al aristocratismului, de data asta conferit politic și
geografic. Lucrurile trebuie luate în context istoric, iar dacă
simțim nevoia unei consolări, să privim la spectacolul de la Paris
al disputei între intelectualii de stânga, comuniști, mentorii
principali ai mișcărilor studențești din mai 1968, și filozofii
și universitarii de dreapta, republicani, rămași lângă generalul
de Gaulle. (vai! cum a putut scăpa nefericita
formulare:,,Discutăm…despre destinul lui Brasillach, scriitorul
colaboraționist, împușcat după război, de către De Gaulle”,
p. 183).Tema disputei stânga/dreapta este tratată de Eugen Simion
cu grija de a nu fi sentențios. Ceea ce este bine. Ea, tema, nu
este, însă, de interesul acestor note. Personal, contestarea lui
Vianu și Călinescu o percep cu un plus de mâhnire, acești mari
erudiți mi-au fost profesori la Filologie și știu de ce
,,favoruri” s-au bucurat” și ce ,,compromisuri” au făcut.
Pentru Arghezi, trimit cititorul acestor rânduri la o corespondență
inițiată de un anume Nicolae Georgescu Cocoș, care se credea
îndreptățit să-l atace pe poet în numele prieteniei lui cu
Iorga. Simțindu-și apropiat sfârșitul, detractorul îl roagă
spășit pe Arghezi să-l ierte, crezând că astfel va putea merge
liniștit în cealaltă lume. Arghezi (și-o fi adus aminte de
,,învățătura” de la Cernica?) îi răspunde: ,,Am uitat demult
pricina care te îndeamnă la o împăcare în extremis. Dă-mi voie
să te îmbrățișez și să te sărut pe frunte”.
Putem
să privim cu îngăduință alergiile românilor aflați la Paris
față de Vianu. Călinescu, Arghezi rămași la București, chiar
dacă atacul împotriva lor este nedrept? Putem, desigur, dar
îngăduința nu rezolvă problema de fond. Eugen Simion surprinde
satisfăcut psihologia românului care rămâne atașat României
fără să-i aprobe politica. ,,Sunt însoțit de Sanda Stolojan,
nepoata lui Duiliu Zamfirescu, stabilită în Franța de mulți ani.
O veritabilă boieroaică. Frumoasă, inteligentă, are un mod fin de
a se purta, nu face caz de originea ei, nu e deloc elitistă”. Un
portret frumos al celei pe care de Gaulle o folosea de interpret în
vizita lui în România. Alții aduc cu ei la Paris obiceiul disputei
și suspiciunilor. De altfel, păcatul este vechi. Într-o scrisoare
pe care Elena Văcărescu i-o trimitea de la Paris lui Iorga, la 10
august 1935, am găsit aceste rânduri care mă surprind. Le iau ca o
reacție de invidie - destul de frecventă printre femeile
intelectuale -, fără să le contest ab
initio: ,,În
paginile d-tale intuiția se împletește cu deducția, deopotrivă
de exacte. M(ite) K(remnitz) era o spioană pe care însușirile ei
intelectuale o împiedicau să pară suspectă. Și-apoi, pe vremea
aceea, nu se cunoștea adevăratul geniu al rasei germanice, care se
aplică mai ales la spionaj…Mite K. lucra pentru Goluchowski
(ministrul de externe al Austro-Ungariei, n.n.) și Bùlow
(fost ambasador al Germaniei la București, n.n.), după cum desigur
arată arhivele de la Viena”.(document semnalat de Andrei Pippidi
în Agenda literară,
1985).
Subiectivismul
sau îndreptățirea ,,răzvrătirilor” scriitorilor români din
exil nu sunt, așadar, excepții, nici măcar noutăți, iar cauzele
acestora țin, în multe cazuri, de condiția exilului. Din nou mă
opresc la o întâmplare care demonstrează cât de greu era suportat
de români prețul păcii postbelice. La Arhivele Statului am găsit
o scrisoare a intelectualilor români din Statele Unite prin care
solicitau exceptarea statutului lor de la prevederile unei legi a
emigrației adoptată după război.
Iată
textul documentului:
,,Scrisoare (circulară) adresată
de mai mulţi intelectuali români din exil (printre
care şi Mircea Eliade) prin care se cere contestarea: <<legii
de emigraţie în Statele Unite, semnată recent de preşedintele
Truman, de ale cărei dispoziţii restrictive refugiaţii români nu
pot beneficia; credem că este necesar ca organizaţiile şi
personalităţile reprezentative ale emigraţiei româneşti să
intervină, chiar în această fază, pentru apărarea intereselor
noastre speciale.
Legea
menţionată face o distincţie în favoarea persoanelor deplasate
anterior datei de Decembrie 1945. Marea majoritate a refugiaţilor
români, însă, care se încadrează în noţiunea de <<persoane
deplasate>>, au părăsit ţara posterior acestei date. Faptul
se explică prin situaţiunea specială creată României de politica
generală a Aliaţilor. Garanţiile anunţate de acordurile
internaţionale şi în special hotărârile Conferinţei de la
Moscova din Decembrie 1945 au impus tuturor datoria de a participa la
efortul făcut de aliaţi pentru asigurarea regimului democrat în
România.
Este
evident că atâta timp cât există speranţa de realizare a
dispoziţiunilor Conferinţei de la Moscova necesitatea refugiului nu
se impunea ca mijloc de salvare a libertăţii. În momentul în
care, ulterior datei de Decembrie 1945, după însăşi constatările
oficiale ale Guvernului Statelor Unite (consemnate în notele acestui
Guvern din 27 Mai 1946, 14 Iunie 1946, 28 octombrie 1946, 15
noiembrie 1946, 24 iunie 1947 etc. adresate Guvernului de la
Bucureşti, precum şi în notele de presă din 7 Iunie 1946, 6
August 1947 şi declaraţiile oficiale din 20 Iunie 1946, 26
Noiembrie 1946, etc. ale Departamentului (de Stat, n.n.), aceste
acorduri au fost violate ducând la suprimarea totală a libertăţii
publice, cetăţenii români s’au găsit în imposibilitatea atât
de a coopera la realizarea politicii generale a Aliaţilor, cât şi
de a avea garanţiile elementare de securitate şi libertate>>.
Se
cere întreprinderea de demersuri”. (Arhivele Statului Fond CC al
PCR, Dosar N.3F-1966-74, filele 274-275).
Digresiunea
pe care mi-am permis-o în cadrul unui comentariu pe marginea
Jurnalului parizian
nu
este
întâmplătoare; Eugen Simion are destule pagini despre condiția
exilului din care se înțelege nu performanța creatoare, ci
suferința existențială. Emigrația politică românească trebuie
tratată ca parte a României. Intelectualii din domeniul creației
sau politicienii au dus cu ei, sentimental și angajant, acolo unde
i-a purtat destinul, ,,România lor”, care numai aparent nu este și
,,România noastră”. Numeroase mărturii ale autorului se referă
la dificultatea de a fi métèque.
Omenește neînțelegerile, disputele, mai puțin discordia, pot fi
înțelese dacă le plasăm corect în condiția istorică.
Importante sunt contribuțiile istorice și politice la sprijinirea
intereselor României. Un exemplu îl oferă demersul fostului
ministru de externe Grigore Gafencu, sprijinit de alți diplomați
români, pe lângă Conferința de pace de la Paris, în timpul
negocierilor tratatului cu România. Gafencu a depus documentul
,,Observații asupra proiectului tratatului de pace cu România” (7
octombrie 1946); argumentele lui Gafencu concordau, în obiectivele
generale, cu mandatul delegației oficiale condusă de Tătărescu
și, în plus, confirmau o realitate care nu putea fi susținută de
negociatorii Bucureștiului fără riscuri: ,,Imprecizia textelor,
prelungirea nedefinită a situațiilor anormale, absența regulilor
de drept care limitează jocul pasiunilor politice, abandonează
România la discreția oricărei puteri tentată să exerseze asupra
ei o putere directă și absolută”. Din această Românie
abandonată au plecat românii sau nu au mai dorit să se întoarcă.
Intelectualul
român poartă în suflet și în creație România lui. ,,De câte
ori mă reîntorc în Italia, scrie Eliade în Jurnal
regăsesc și
vechea mea pasiune din adolescență și prima tinerețe: Renașterea.
Mă apăr cum pot: nu intru în anticării (sic!), nu cumpăr cărți
noi; dar până la urmă mă las convins. Încep, întâi, să-mi
amintesc. Văd și acum, după șaptesprezece ani, biblioteca rămasă
în țară, și mă apropii, ca în vis, de rafturile în care
adunasem textele și cărțile despre Renașterea italiană. Parcă
ar fi din nou în fața mea: le pot deschide, le pot răsfoi, și
găsesc semnele de lectură și sublinierile făcute cu creionul. În
ultimul săltar (sic!) al biroului se aflau cândva dosarele cu note
și manuscrisul tezei de licență, din 1928, despre Campanella”.
Nu așa vedeau capuchehaiele Securității situația. Savantul român
este urmărit în străinătate cu înverșunare și ostilitate
stalinistă. În arhive există un document deplorabil de turnătorie
reprodus de Ioana Diaconescu în Scriitori
în arhivele CNSAS (Fundația
Academică Civică, 2012) din dosarul Eliade: ,,Se manifestă violent
și dușmănos contra regimului din Republica Populară Română,
împotriva lagărului democratic și în special împotriva Uniunii
Sovietice”. Trimișii scotociseră ,,toate arhivele unde a apărut
și s-a extras materialul asupra activității lui”. Care
,,activitate”? Activitatea lui Eliade înseamnă Istoria
credințelor religioase, De la Zalmoxis la Ginghis-Han, Sacrul și
Profanul, Tratat de istoria religiilor,Maitreyi, Nunta în cer, Pe
strada Mântuleasa, alte
zeci de volume.
Cu această activitate, Eliade a construit partea lui de Românie în
străinătate. Ca și Ionescu, Cioran, Istrati, Elena Văcărescu,
Marta Bibescu, ca și Brâncuși, ca și Enescu, ca și Elvira
Popescu, ca și Henri Coandă.
Exilul
este o dramă, nu neapărat românească. Cauzele sunt multiple,
dintre acestea cea mai importantă rămâne persecuția politică.
Victor Hugo, în vremea și din cauza lui Napoleon III, părăsește
Franța în
decembrie 1852 și va reveni la Paris abia în 1870. În afara
Franței el va scrie, între altele, Mizerabilii.
Byron,
revoluționar, părăsește Anglia în 1816 pentru totdeauna.
Nabokov, născut la Petersburg, se refugiază din motive politice și
moare la Berlin împușcat de doi extremiști ruși. O poveste
frumoasă, ca să îndulcim subiectul, este confesiunea lui
Modigliani făcută Annei Ahmatova; cei doi se cunoscuseră la Paris
în anii 1910-1911: ,,Am uitat să-ți spun că sunt evreu”, îi
scrie Modigliani poetei ruse. Anna nu comentează la obiect această
precizare, preferă să noteze: ,,că era născut lângă Livorno,
mi-o spusese imediat, sau că avea douăzeci și patru de ani, în
timp ce, de fapt, avea douăzeci și șase!” Restul, reproșul
pentru întârzierea mărturisirii, nu contează: de acolo, din țara
în care te simți bine, dar nu este a ta, nedreptățile sunt
trecute prin suflet cu mai multă greutate. Iar evreii cunosc bine
acest soi de suferință.
După
acest intermezzo inspirat, de altfel, de substanța observațiilor
lui Eugen Simion, revin la Timpul
trăirii. Timpul mărturisirii,
carte ce prilejuiește cititorilor o veritabilă incursiune în lumea
mentalităților intelectuale și ideologice, a vieții culturale și
universitare, a celei sociale și politice a Franței anilor 70 și,
desigur, a celei dintotdeauna cunoscută din cărți. Aflat la Paris,
Simion asistă la un tărăboi iscat în exilul românesc. ,,Mare
scandal în comunitatea românească din Paris în legătură cu
interviul luat lui Mircea Eliade de Adrian Păunescu și publicat,
după întoarcerea lui (a lui A.P., n.n.) din America, intr-o revistă
din țară. Intelectualii români sunt indignați. Unii cred că este
vorba de o abdicare, de un act de colaborare etc.…Telegrame,
proteste, i se cer retractări etc.…(lui M.E. n.n.). Nu înțeleg
această fierbere și această înverșunare. Stau de vorbă cu fiica
unui scriitor originar din România. Este numai mânie și indignare.
Nu evită să-l acuze pe Eliade de trădarea exilului…Încerc să-i
explic că românii au nevoie de mesajul lui Eliade, că literatura
lui este pentru ei un punct de sprijin moral și spiritual, că un
popor nu trebuie izolat, îngropat cultural. N-am succes, intoleranța
este totală și definitivă. Greșesc eu, oare, sau greșesc acești
români parizieni care uită că, în împrejurările de azi, cultura
poate fi o șansă pentru noi?”. Și astfel ne întoarcem la
atacurile împotriva lui Vianu, Arghezi, Călinescu și a multor
altora care au crezut potrivit să continue să creeze în România
postbelică. ,,Mă interesează ce gândesc acești scriitori tineri
(încă tineri) veniți, ca și mine, în Occident pentru mai mult
timp. Ce văd, ce înțeleg și ce asimilează ei din ceea ce văd și
înțeleg? Câștigul pentru literatura română poate fi enorm. Mă
gândesc la E. Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu și la toți cei
care, după contactul mai profund cu o mare cultură, s-au întors în
țară cu idei noi și o mentalitate nouă de a înțelege și
practica literatura”.
Nu
tot românul aflat la Paris era dispus să accepte ideea că pentru
noi cultura era în anii comunismului o șansă istorică. Lui Eugen
Simion i se relevă cu forță deplină pentru că venea cu
experiența lui de om
din Est.. El știa
– pentru că verificase - că neavându-i pe Vianu, Călinescu,
Arghezi am fi fost condamnați să-i citim pe Kataev, Ostrovski, în
cel mai fericit caz pe Șolohov și Maiakovski și, evident, noi
studenții de la Filologie, să ascultăm supuși cursul de
literatură sovietică al lui Nikolai Novicov. Cine este Novicov?
Cel
care a manevrat înlăturarea lui Călinescu din Universitate.
0 Comentarii