Valentina BECART
Corneliu
Antoniu. ”hieroglifă
de frontieră”...
Corneliu
Antoniu prezintă cititorului un nou volum de poeme, fructe
de mare,
volum trilingv (română-germană-engleză) apărut la Fundația
Culturală Antares, 2010, Galați, revizia textelor în limba germană
fiind efectuată de Elena Andrei. Spicuiesc un fragment din cuvântul
de început: ” În 1990 părăsește România și cere azil politic
în Belgia. În 1997 se întoarce în România și pune bazele
revistei literare Antares,
care apare în Galați sub egida U.S.R. Volume de poezie: Ascunsa
ninsoare, Ed.
Cartea Românească, 1978; Supunerile,
Ed. Eminescu, 1982; Fluturele
de diamant,
Ed. Cartea românească, 1986; Pădurile
din Miconia,
Ed. Eminescu, 1991; Adio
KAP-BLANK,
1996 – roman, Ed. Galateea.” ” Este director al editurii
Antares. În anul 1997 instituie ”Ordinul
Internațional al Cavalerilor Danubieni”, iar în 2004 primește
”Meritul cultural în rang de Cavaler, din mâna președintelui
României.
Este președinte al Filialei Galați-Brăila al U.S.R.”.
Cu
fiecare volum apărut, poetul Corneliu Antoniu, un neobosit căutător
al esențelor,se redefinește, în încercarea de a lua în
„stăpânire” spațiile vaste, pure... ale actului creator,
recurgând la marea varietate a simbolurilor pentru a-și materializa
gândurile, trăirea emoțional reflexivă. Poezia pare a fi
singura forţă de comunicare prin mijlocul căreia ”cei blestemaţi
sunt chemaţi să rostească, să propovăduiască, în ciuda
faptului că lumea seamănă tot mai mult cu un abator”.
” și
voi mă întrebați ce este poezia”/ și eu vă răspund: sunteți
chiar în fața ei!
Da,
mereu această întrebare: ce este poezia? Încă nu s-a găsit un
tipar, o formulare singulară... ”O insulă, o lume ciudată,
această poezie care pâlpâie undeva ca o tulpină de plantă firavă
și aromată, care continuă să înflorească pe un pumn de țărână
( într-o glastră, poate) în vreme ce pământul de jur împrejur
se crapă de cutremure. Insulă-germen amenințată, într-o lume a
seismelor naturale. (I.Voronca – Arte poetice ale secolului XX).
Iată o definiție care poate contura frumusețea, perenitatea, dar
și fragilitatea, în același timp, a ceea ce poate fi poezia.
„ o
viață întreagă am umblat ca Vodă prin lobodă / îmblânzind
oglinzile perfecte / mică deșertăciune a deșertăciunilor”.
Conștiința
perisabilității lucrurilor, trecerea inexorabilă a timpului îi
tulbură clipa cea repede, inoculându-i un sentiment al zădărniciei,
al risipei...
Viața
întreagă este un drum în serpentină, o răscruce, o cruciadă de
cucerire a unor teritorii visate, a unor stări abia bănuite...
Oglinda poate fi ”îmblânzită”
o vreme, când steagurile speranței flutură la orizont, când simți
că poți atinge cerul cu mâna. Dar, iată, când toamna îți bate
în fereastră, cu o melancolică moliciune, nu poți decât să te
resemnezi și să constați că totul a fost o
”mică deșertăciune a deșertăciunilor”.
Se
resemnează poetul? Momentele pe care le traversează au intensități
variate. De răzvrătire, de abandon... Uneori, se mută în ”
turla bisericii ” Sfintele Principate” / într-o lucarnă pe unde
intră curcubeul / și imnurile cerești în câte șapte limbi
deodată”...
Devenirea
este echivalentă cu destrămarea, cu pătrunderea silențioasă a
morții în țesuturile cele mai intime ale existenței.
” biserica
a luat foc / iar în biserică lumea vorbește că stă un nebun /
care își rupe de la gură și dă de mâncare porumbeilor voiajori
–”
Doar
trecerea prin foc poate duce la purificarea și eliberarea spiritului
de falsele ”închipuiri” lumești.
Folosind
mijloace stilistice adecvate, poetul ne înfățișează un tablou în
care viața se zbate, căutînd o cale de salvare din cătușa
materiei. Gândul transcendent îl poate transborda spre necunoscutul
impalpabil.”
Nebunul”
din biserică a ajuns, se pare... la o concluzie zdrobitoare: aceea a
nimicniciei a tot ce există.
Clevetitorilor
le va veni rândul, în ceasul de seară al unei cine de taină. Doar
”porumbeii
voiajori”
mai pot duce vestea în lume despre poetul care a cucerit, unul după
altul, teritorii stilistice, ca, în final, ”sub
streașina mucegăită de atâta monolog”,
de atâta liniște... să audă un strigăt: ” sări
până nu e prea târziu / că din deșert deșert răsare”.
Și
nu știu cum, din ”senin
/ mierla a început să fumege ca într-un paradis al fructelor
de mare
/ și voi mă întrebați ce este poezia, / și de ce nu am biografie
de pământ care să vă bântuie / ca o piramidă arsă din sângele
pustnicului născut mort / pe treptele bisericii ”La Principate”
care tocmai a luat foc.”
Discursul
liric are o sonoritate aparte, tulburătoare, incendiară ( adesea),
distanța dintre ”primul fior și rană... putând fi măsurată cu
o singură vocală – cea în care toate fulgerile, naufragiile,
bucuriile, tristețile, diminețile și înserările ”eului”
prigonit din EDEN... își au loc.”
Poetul
trece prin flacără întreaga gamă a trăirilor până ce totul
devine esență estetică. Relevante sunt versurile:
” Prin
țarcurile mari ale copilăriei / Trece inima, trec ochii / Mulți
vizitatori și plante exotice / Nu știu ce vor, / Mie mi-au dat
lacrimile. / Orbul crede în ziua lui de lumină / Eu cred în
migrația ploilor / Cum ai spune: hai cu mine și vezi, vadul cu
vămile, strunga cu plopi.”
(Roaba
și trandafirul).
În spatele cuvintelor bine strunite, care conferă scrierii duritate
și însuflețire, valoare expresivă, rafinament stă de veghe o
”pasăre neagră”, un vis fragil destrămat în întunericul
haotic care poartă cu sine gustul amar al deșertăciunii.
Și
iată ce ne spune poetul Corneliu Antoniu: ”
las vouă moștenire traista în care dorm meduzele și arginții /și
casa spânzuratului – cu obloanele devastate”...
Poemele
ample, discursive, pline de substanță, de un dramatism estompat,
abia schițat... stârnesc în sufletul cititorului anumite trăiri,
tresăriri ale ființei impresionabile.
Există
în versuri o teamă de singurătate, de ”cer gol”, de pustiu, de
zădărnicie a ”rugii”...Ironia acestei existențe, unde totul
este iluzie, spectacol gratuit, e cuprinsă într-un vers remarcabil:
” voi
sunteți nebuni dacă credeți că o astfel de/ biserică străpunsă
de fulger ar putea să ardă / acum când tatăl meu s-a dus să
urineze un vers direct pe peretele în care voi dați cu capul
(Ajută-mă Doamne, ajută-mă Doamne...)( fructe
de mare)
”.
Ca şi Nietzsche, el înţelege că lumea construită pe metaforă (
interpretare) comportă ”umbre tari şi umbre slabe, cele din urmă
aparţinând oamenilor comuni, farsorilor de rugăciune...”
Eliberarea
de întreaga tensiune a trăirilor poate fi obținută prin cuvântul
așternut pe hârtie, această vibrație între două tensiuni
extreme: ”a
materiei spre absolut și a ideilor spre materie.”
Naturalul extras din firescul mediului său devine subiectul unor
alchimii infernale... ”Gândirea, curajul de a gândi, această
minune a minunilor presupune un sacrificiu... Sacrificiul care se
manifestă în gândirea esențială este o risipire de sine a Omului
în vederea vegherii ființei. El este răspunsul la generozitatea cu
care ființa s-a dăruit omului în gândire și cuvânt, iar omul
asigură gândirea și rostirea ființei.” ( Martin Heidegger).
Poetul este rostitorul ființei. El descoperă miezul de foc al
cuvintelor printr-un act de iluminare al spiritului creator. Procesul
arderii trebuie vegheat, însă, îndeaproape, pentru a obține o
flacără inefabilă, revelatorie. În această ”ardere” poetul
este totdeauna singur. Această singurătate este o treaptă a
creației.” Experiența lui creatoare presupune coborârea în
noapte, la rădăcinile obscure ale Ființei, unde e singur ca Orfeu
în căutarea Euridicei. Dar flacăra aprinsă în întuneric trebuie
să ardă la zenit, sporind cu luminile ei conștiința de sine a
umanității.” ”
Tu nu explici nimic, poete! Dar lucrurile prin tine devin
explicabile...”
(O.Cotruș - Meditații critice).
În
poezia domnului Corneliu Antoniu descoperim o mare capacitate de
metamorfozare a gândurilor – gânduri izvorâte din ”focul
nimicitor al sângelui”. Acolo, în adânc, stă conștiința
poetului asaltată de neliniști și întrebări. Simbolurile din
poemele cuprinse în paginile volumului ”fructe
de mare”
ne sugerează faptul că ființa umană este doar o tresărire
orgolioasă, efemeră, într-un univers infinit –
Trăirea,
rostirea sunt prinse în metafore deosebite cu arie largă de
semnificații.
Adesea,
în lumina poemului apare umbra gândului zbuciumat, tensionat,
temător... Acest ”Sisif” care conștientizează că are de dus
povara efemerului, nu strigă, nu se lamentează, dimpotrivă,
încearcă să-și ascundă cu grijă rănile.
În
poemul (Desigur o piatră trebuie să fi fost) găsim
energii creatoare, constructive, de mare profunzime a expresiei
poetice:
” Și
mult mai târziu - otrava, / Rama ascuțită a iluziei,/ Semne pe
care le-ai rătăcit,/Umbra și fantima ei în tine și/Gata distrus
contemplându-te cum ieși din adânc. / Plaja, nisipul, limba care
te-a inventat.”
Poezia ne obligă să-i urmărim metamorfozele, solicitându-ne o
anumită vibrație sufletească. Pana poetului alunecă într-o
caligrafie plină de nostalgii ,trezind nenumărate subiecte de
reflectare: efemeritate,clipă, nimicnicie etc. Încărcătura
existențială, zbuciumul interior este dozat, cu o intuiție
grațioasă, prin acumulări răbdătoare, izvorâte dintr-o
imaginație luxuriantă.
În
poezie, ”cuvintele reînvață sunetul pururi nou al apelor, al
frunzelor”. Poezia reîmprospătează cuvântul, scoțîndu-l din
starea vorbirii curente printr-o decantare lingvistică, căutându-i
esența, rafinamentul estetic. Poetul trebuie să „prindă” acea
clipă inefabilă și, atunci, ascultă de obsesia sa profundă:
aceea a chemării, a inspirației. Într-un moment de delectare
extatică,” când
vine noaptea în frigul sfâșiat”...,
sufletul se deschide rezonând cu absolutul, cu unitatea fundamentală
a ființei. Poezia înseamnă transfigurare și, mai ales, expresie.
Expresia aduce plusul de calitate în poezie. Ca urmare, poetul
Corneliu Antoniu pune accent pe decantarea stilistică, pe înnoirea
și diversificarea mijloacelor de expresie.
Doar
astfel, cu efort susținut, se obține cernerea aurului din
nisipuri... într-o perioadă în care poezia este tot mai
amenințată, obligată să coboare în prozaismul străzii.
” Expresia
poetică, pentru a fi, trebuie cucerită! Ea nu este un datum – cum
ar fi spus scolasticii – ci un creatum.”
Într-un limbaj inteligibil, poetul caută afinități ascunse,
corelații subtile între cuvinte, înnobilând expresia poetică,
conștient fiind de ”Originea
perfidă a supraviețuirii / Sub alte forme / Cu alte mijloace.”
Verbul poetic râvnește, de cele mai multe ori, să transceandă în
absolut, acolo unde năvala de lumină ”aruncă în aer
împrejmuirea”, ca un țipăt eliberator...Dialogul,
monologul, însingurarea, melancholia sunt teme care se regăsesc în
volumul ”fructe
de mare”.
Relevante,
cu substraturi semantice deosebite, sunt versurile în care poetul
Corneliu Antoniu luptă cu propriul său spirit, cu întrebările,
tristețile, cu rătăcirile prin sine însuși:
”Dar
am văzut bine / Din dreapta mea străluceau două umbre, / Din
stânga una număra în gând. / Toate trei culegeau stele / iar la
marele ocean planetar / Dintre ape alegeau pulberea. / - Nu mesire,
singur eram.”(
LA MELINE- Logiile del Grano).
Poetul
se retrage, adesea, departe de ochii noștri, pe ”o
cărare de taină, lângă vreun Izvor Alb,
izvor
care vuiește în eternitate”,
ducând cu el tumultul poetic, strălucirea estetică..., aruncând
către țărm ”fructe
de mare”...
Pașcani-Iași, 25 iulie 2019
0 Comentarii