Tudor Cicu
Iarna a venit...
În tinerețe, ca mulți alții, am căutat să aflu imaginea portretistică a „poetului nepereche” în cele câteva mărturii lăsate de prietenii de condei de la acea vreme și să înțeleg tristețea care-i dărâmase „ceva” în ființa SA, dar îl și speriase teribil, în ultimii ani de viață. Pesemne că mult mai speriat era de faptul, că toţi prietenii îl părăseau şi-l lăsau să-şi inoculeze în lăcaşul memoriei sale, percepţia omului fără noroc, fără destin şi fără stea. Boală a singurătăţii care-l va trimite în mormânt. Așa să fie? Ori singurătatea, această boală a tuturor veacurilor, îl încolţise într-atâta, încât... amărăciunea de a nu da de capăt, multor întrebări (iscate şi-n mintea poetului – ce ar fi urlat ca lupii) sunt tot atâtea ipoteze la marea întrebare, care ne urmăreşte încă?
Pe 15 ianuarie a.c., împlinindu-se 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, pun mâna la frunza de la tâmpla versului lui Labiș (copilul teribil născut din călimara Domnului Eminescu) și de amândoi mi se face milă și dor, și ascult „tropotul lung și mereu al galopului meu”, cum spunea poetul de la Mălini, în acel vers. Nu întâmplător, Mihail Sadoveanu se interesa de soarta sa când venea la căminul de la Universitate (Labiș aiși îi?), ca de a Eminescului reînviat în trupul ce-și vântura mustăcioara tinerească spre ciuda amicilor săi poeți. Pe el, ca tânăr actant, l-au putut deturna (colegii invidioși îl îndemnau la băutură, ei se bucurau meschin că îl abat de la masa de scris..., de aceea scria pe la ghișeele Poștei Mari... ticăloșia e ingenioasă, ea găsește fel și fel de forme de persuasiune); apoi autoritățile l-au putut suprima chiar, nu însă și poezia lui. Am ascultat-o pe sora lui Labiș, la Rîmnicu-Sărat, recitând din poezia fratelui... Ce departe erau acele ecouri labișiene! Priveam (când fusesem la casa poetului, de la Mălini), dealurile acelea covârșite de greutatea lăstărișului, sperând că are să-mi iasă înainte căprioara din versul său genial: „seceta a ucis orice boare de vânt”... Cum peste doar câțiva ani, „seceta cu care erau înzestrate” unele minți bolnave „cu clonț de rubin”, l-au ucis și pe el.
Așa cum singurătatea și trădările prietenilor au aruncat „cămeșoiul de forță” asupra lui Eminescu și dus cu forța la casa de sănătate din strada Plantelor unde a fost internat prin ordin al Poliției Capitalei și ucis brutal în spital de către un „smintit”. Dar suntem încredințați că Eminescu era absolut conștient de „cercul strâmt” în care fusese împins de cei din jurul său. Iată cum descrie Negruzzi „o întrevedere” după un an de despărţire de Eminescu: „...nu l-am găsit, dar am intrat în locuinţa unde şedea. Era o odăiţă în fundul curţii Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărţi, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase şi curăţise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în viaţa mea, până chiar şi prin bordeie ţigăneşti, aşa o murdărie”. Într-o notiţă (atenţie!) – Negruzzi a publicat-o în Convorbiri literare cu „ocaziunea morţii lui Eminescu”. Iar cele scrise de Ventura (ca aură a unui scenariu pus la cale de Maiorescu și ai săi) e pură fantezie. Din toate cele notate de Negruzii, nu desprindem decât un portret al lui Eminescu, împotrivindu-se și luptându-se (în ce mizerie) contra tuturor. Dar cu ce preț?: „Toate micile mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” (Scrisoarea I).
Am scris despre cei doi poeți, cu lacrimi în cuvintele strecurate pe pagina hârtiei, dar niciodată n-am crezut că o voi face îndeajuns, pentru că sângele picură din rănile noastre mai repede decât versul său, și nu avem timp să asistăm până la sfârșit, la solemnitatea zicerilor Lor. Nichita a venit, după Labiș, într-un moment când totul părea a fi spus în poezie, dar a lăsat admirației loc, după acel „Ești atât de frumoasă, iarna!”... și „gândul crește-n ceruri/sonorizând copacii”. Apoi, mi-a aruncat în față imaginea bulgărului de zăpadă: „tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde.../Eu stăteam cu brațele atrase, ridicate...”. Merg uneori prin zăpadă, aud (parcă) un glas: „Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine,...”. Am ciulit urechile, mi-am ascuțit auzul. Nu părea să mă fi chemat cineva. Poetul îmi transmitea de dincolo. Cine n-a fost înfrânt de soartă, înțelege altfel libertatea ce i-a fost dăruită, după o clipă de nemurire petrecută la masa de scris. ...Fiindcă iarna a venit și după Coșbuc, și după Macedonski, Eminescu, Labiș și Nichita... să ne învețe sensul și limbajul iubirii.
0 Comentarii