a.g. secară
Se spune că literatura pentru copii de succes este aceea care place adulţilor, ei fiind cei care le citesc omuleţilor în formare, în clipele de răgaz, trezindu-le, formându-le dragostea pentru carte, pentru literatură. Cu o experienţă de invidiat în domeniu, Olimpia Sava, bună cunoscătoare a tradiţiilor în mediul concret, pedagogic, ne-a surprins mai mult decât plăcut cu amintirile sale de pus la icoane, adică în colţul sacru al oricărei case, al oricărei familii!
Non-conformist, deşi, de pildă, te poţi gândi la înaintaşi literari precum Ion Creangă, Maxim Gorki, la mari etnografi sau etnologi, la scriitori de-ai noştri precum Stan M. Andrei sau Năstase Marin, deoarece descrierea obiceiurilor deja uitate din satele de pe Valea Siretului, mai exact, foarte exact, Buceştiul lui Ştefan Petică, obiceiuri legate de marile evenimente din viaţa omului, naşterea, nunta, înmormântarea, transformă cartea şi într-una monografică, nu numai de literatură, dar scriitoarea poate fi „asociată” şi cu creatoarea nemuritoarei Mary Poppins, temătoarea australiancă Pamela Lyndon Travers, unele fragmente trimiţându-ne, prin ton, culoare literară şi la un maestru al cinematografiei, Fellini. Voi exemplifica imediat, mai întâi cu un fragment care ne duce cu gândul la disputa pe care o au soţii Banks apropo de mişcarea feministă, aici fiind vorba de scriitoare şi soţul domniei sale:
„Iată ce înseamnă colaborare frumoasă. Eu scriu, făcându-l erou al cărţii mele, iar el mă ajută, urmând să beneficieze şi de alte... bonusuri. E foarte frumos!
Dar să vă povestesc şi cum „eroul” meu a învăţat să spele? Haideţi, că vă spun, poate învăţaţi şi dumneavoastră! Eram angajată ca pedagogă, lucram în ture, copiii erau şcolari mici. Ajunsesem într-o stare de oboseală cumplită. Dacă întorceam capul mai brusc, mă dezechilibram. Eram ameţită tot timpul. Săndelul meu a remarcat că nu prea îi acord atenţie şi a intrat la idei. Într-o noapte, după miezul nopţii, când am ajuns şi eu în pat, dumnealui mi-a reproşat că nu se poate ca o femeie tânără ca mine să fie atât de puţin atentă cu soţul ei şi că el crede că eu am pe cineva. Altfel cum poate să-şi explice dezinteresul meu pentru el? A pus sare pe rană. Deodată m-am simţit plină de energie, m-am dat jos din pat, parcă pregătite special pentru acest moment, am găsit o foaie albă de hârtie şi un pix, am împărţit foaia în două, obţinând două coloane, am scris ca titlu Sandu şi Olimpia pe cele două coloane şi am început să scriu ce făceam eu şi ce făcea Sandu. Soţul meu, când a văzut ce am de gând să fac, a început s-o întoarcă, să spună că nu trebuie să mă alarmez, că a zis şi el aşa, dar eu nu voiam decât să completez cele două coloane. Coloana cu numele meu s-a completat ca prin minune, parcă automat, dovedindu-se neîncăpătoare, chiar de multe ori m-am gândit cum de am reuşit aşa de repede să ocup tot spaţiul disponibil. La coloana pe care scria Sandu apărea că merge şi el la serviciu, dar nu prea avea mare valoare, era o activitate anihilată cumva, pentru că apărea şi în coloana mea, apoi îi trecusem bătutul covoarelor, cu menţiunea că era o activitate periodică, nu zilnică, apoi, ca să mă arăt generoasă, am adăugat la rubrica lui şi spălatul vaselor şi al aragazului, dar numai după ce a recunoscut că face această treabă doar când are el chef.
- Ei, acuma, ia ce vrei tu din coloana Olimpiei şi pune în coloana lui Sandu, ca să fie şi ea mai liberă!
Sandu îşi dăduse deja seama că ar fi fost minunat dacă nu l-ar fi mâncat limba să-şi plângă de milă, dar era prea târziu. Nodul lui Adam i se mişca în sus şi în jos, în timp ce studia lista din faţa lui.” (p.63-64)
Aşadar, umor de calitate, autoreferenţial, curajos din punct de vedere al dinamicii familiei tradiţionale, instructiv şi pentru viitorul copiilor, care trebuie să înţeleagă că o căsnicie, nu-i aşa, nu este doar o joacă cu păpuşile şi cu maşinuţele! Sic! Textul mai este curajos şi din punctul de vedere al abordării superstiţiilor, asumarea consecinţelor de către scriitoare stând sub semnul sentimentelor:
„Ştiu că povestind aceste trăiri risc să fiu considerată de unii anormală, dar sunt trăirile mele şi le iubesc. De multe ori m-am gândit că cei consideraţi de noi nebuni atunci când povestesc unele lucruri au trecut prin asemenea experienţe de viaţă, pe care unii nu au cum să le înţeleagă.” (p.143)
Sunt referiri la momente care sunt fireşti şi în romane celebre, precum „Casa spiritelor” a lui Isabel Allende ori „Un veac de singurătate” a lui Marquez; desigur, este o cale lungă până la un realism magic care să respecte încadrarea academică, dar comunicarea cu spiritul mamei trecute la cele veşnice este povestită cu o atât de deosebită delicateţe încât ar putea fi un bun început de minimalism realist-magic, cum se întâmplă şi când este vorba de scenele în care sunt relatate urmările deochiului…
„Câştigarea” dreptului tovărăşesc de a sta într-o garsonieră pentru tineri căsătoriţi este demnă de Benigni sau Fellini, sau literar, de Ilf şi Petrov:
„Şi iată că a venit şi ziua audienţei. Ne făcuserăm planul ca, dacă nu ni se dă cât mai repede o locuinţă, să ceară transferul în şantier sau în altă parte. Când am intrat în sala unde se ţineau audienţele, a vorbit mai întâi soţul meu. I s-a explicat că mai trebuie să aştepte, iar el a solicitat transferul, după cum ne înţeleseserăm. Dar ce să vezi? Soţul meu nu-şi putea permite să ceară un transfer, deoarece era dator faţă de instituţie. Fiind student la seral, instituţia i-a dat posibilitatea să lucreze doar două ture în loc de trei! Varianta cu transferul a căzut, promisiuni de primire foarte repede a unei locuinţe nu ni s-au făcut, aşa că m-am văzut total descoperită în faţa soţului meu, căruia îi promisesem „să-i arăt eu ce înseamnă să ştii cum să-ţi susţii punctul de vedere”. Simţeam din privirea lui parcă o oarecare satisfacţie: „Ai văzut? Nu mă credeai când îţi spuneam!”. Deodată, m-am pomenit că aveam un chef de plâns cum nu cred că mai avusesem vreodată. Şi plângeam atât de serios, încât membrii comisiei, toţi bărbaţi „cu greutate”, au intervenit care mai de care să mă liniştească. Dar eu ştiam una şi bună: că nu mi se dădea mult dorita casă şi apoi... era treaba mea dacă vreau să plâng, ce se amestecau ei?
Şeful comisiei, domnul Moldovan, unul dintre directori, şeful direct al soţului meu, a intervenit foarte împăciuitor, ţinându-mi mâinile în ale lui:
- Doamna Sava, uitaţi, vă dau cuvântul meu, prima locuinţă care apare este a dumneavoastră! Se poate, doamna Sava, să plângeţi aşa?
Nu ştiu de ce spunea el că plângeam „aşa”, eu ştiam că plângeam aşa cum se plânge când eşti foarte supărat. Eram sigură că erau doar vorbe, să scape de mine!”
Un exerciţiu literar precum acesta se mai cere repetat, pe lângă nenumăratele cărţi de poezie sau de versificare pentru cei foarte mici, bine primite de către educatori şi învăţători…
0 Comentarii