 |
| George Apostoiu |
Cred
că o bună introducere în opera lui Cioran o pot oferi Pe
culmile disperării (București,
1934) și Histoire
et utopie
(Gallimard, Paris, 1960).
Prima aș
recomanda-o pentru o firească întâlnire cu gândirea răsturnată
a filosofului; a doua, pentru ideea privind raportul dintre om și
politică. În această a doua carte găsim o scrisoare a filosofului
trimisă de la Paris, în 1957, lui Constaantin Noica și răspunsul
acestuia aflat în România. Ambii se considerau, din rațiuni
oarecum identice, captivi, unul torturat de viață diurnă, celălalt
de viața politică. Cioran continua să trăiască în Franța
tulburarea care îl făcuse să scrie în România Pe
culmile disperării, (Schimbarea
la față a României – 1936
pune pe piste greșite până și pe exegeți), iar
Noica se afla cu
domiciliul forțat la Câmpulung (după un an va fi încarcerat la
Jilava pentru șase ani!). Astfel de condiții motivează oricând
angoasa, disperarea, revolta. Proiecția literară a acestora sau
interpretarea lor filozofică au condus la formule originale în
cazul ambilor. Rămâne de văzut ,,nivelul” subiectivismului
introdus în formula scrisului. Cel care ne sugerează să reflectăm
la sinceritatea acestor proiecții este Cioran. ,,Devii sincer -
eventual la bătrânețe - crede filosoful, dacă ajungi un ,,om
sfârșit”. Când îi scrie astfel lui Noica, românul de la Paris
nu ajunsese la acest prag, mai ,,păstra ceva fanatism, resturi de
tinerețe”, ceea ce îl făcea să prefere excesele tiraniei, nu pe
cele ale libertății. De aici, o surprinzătoare îngăduință
pentru dictatură. ,,O lume fără tirani ar fi la fel de plicticoasă
ca o grădină zoologică fără hiene”. Din țară, Noica vedea în
Franța limanul democrației și al libertății. În scrisoarea lui,
acesta se interesează (invidios) de lumea libertăților în care a
ales prietenul lui să trăiască. De la Paris, pentru Cioran, acest
liman este unul al acceptării dezastrului și al resemnării.
Atenție, viziunea hiperbolizantă nu trebuie desprinsă de
arsenalul stilistic al lui Noica! Scrisul altfel, ca și paradoxul,
întră în formula sistemului filosofic cioranian; în această
privință, filosoful va rămâne constant cu el însuși; în planul
ideologic nu are fermitate, ,,ideologia” lui este una mișcătoare
sau, mai corect, este asimilată cu o doctrină a idealurilor ratate.
De altfel, el socotea că o ideologie nu este nici bună, nici rea,
că poate fi adaptată în funcție de moment. O astfel de abordare
l-a împiedicat să vadă nocivitatea implicării ideologiei în
politicile totalitare.
Cioran:
,,Mai norocos decât mine, te-ai resemnat cu țărâna noastră
natală; aveai, în plus, puterea de-a suporta orice regim, inclusiv
pe cele mai intolerante. Nu că ți-ar lipsi nostalgia fanteziei și
a dezordinei, dar nu cunosc vreun spirit mai refractar la
superstițiile <<democrației>>. A fost o vreme, e drept,
când le detestam la fel de mult ca tine, dacă nu chiar mai mult:
eram tânăr și nu puteam admite alte adevăruri decât ale mele,
nici recunoaște adversarului dreptul să le aibă pe ale lui, să
profite de ele, să le impună”. (Istorie
și utopie, Ed.
Humanitas, 1992).
Noica: ,,Atunci, problema omului
european ar fi - ți-o mai spuneam – să împace pe Pascal cu
Aristotel sau pe Pascal cu el însușii. O aceeași lume care, ca
Pascal, face mașini de calculat și creiere mecanice suferă o dată
cu el de neodihna inimii. Sfâșierea voastră, decadența voastră,
neputința voastră? Dar dincolo de formele ei vulgare, pe care
Europa ni le pune sub ochi cu atâta complezență, sfâșierea
aceasta este unul din termenii dezbaterii omului de astăzi. Căci
nici o reușită întru geometrie nu-l absolvă pe om de răspunderile
față de spiritul său de finețe.
Numai
că, pe de altă parte, nici nu poate fi judecat totul din
perspectiva spiritului de finețe, doar. Tu ai optat de mult, o știm
bine, pentru spiritul de finețe. Aproape nimic din ce e spirit de
geometrie în lume nu ți-a vorbit și nu te-a sedus. N-ai vroit să
vezi niciodată șansele spiritului de geometrie de a se rafina până
la a da socoteală de rostul subtil al lumii și omului, n-ai sperat
niciodată nimic de la logică și logos pur. Iar acum, preferi să
te surpi cu spiritul de finețe decât să consimți barbariei
logice. Nu, n-ai fost niciodată un barbar! – în cele mai
sălbatice dezlănțuiri ale inimii tale, ai fost un rafinat”.
Histoire et utopie).
Tradus,
rămânând la tema imediată a dialogului - libertatea în Europa -,
a-l împăca pe Pascal cu Aristotel, sau pe Pascal cu el însuși
înseamnă să alegi – nu politic - între o Europă a spiritului
de finețe și una a spiritului de geometrie. Cel care știa cu
adevărat ce este o dictatură nu este Cioran, ci Noica. Cioran
recurge, ca de obicei, la terapia de șoc pentru soluționarea
antagonismului libertate-democrație: o societate, crede el, nu
evoluează și nu se afirmă decât dacă i se propun ori i se impun
idealuri cu mult peste puterile ei de a le realiza. Filosoful nu era
dispus să depășească forța de atracție a regimurilor totalitare
în care vedea posibile mântuiri (Mecanismul
utopiei). Rămâne
în afara acestui raționament logica inimii. În Odiseea
ranchiunei, pentru
a indica diferența între firesc și firescul aparent (,,bolnavii
potențiali/ bolnavii propriu-ziși, categorii apropiate doar în
aparență, altfel ireconciliabile), Cioran recurge la șocul
silogismului: o prăpastie desparte durerea posibilă de durerea
reală. Suntem în fața unui joc de cuvinte? Nu neapărat, numai că
noi nu vedem lucrurile așa cum le percepe filosoful. Cochetăria cu
extremismul are costul ei, plata se face prin recursul la șoc:
pentru a se detașa de altele, o națiune, pentru a-și dobândi un
chip ale ei, o națiune are nevoie de o idee nesăbuită ca să o
călăuzească și să-i fixeze scopuri ce-i depășesc capacitățile
reale; aceasta este forța care îi va permite să umilească sau să
zdrobească o altă națiune. Dacă nu subscriem acestei subtilități
a raționamentului - și, este posibil, desigur -, ne rămâne
încântarea definirii firescului antitetic. În prefața (nesemnată)
la ediția în franceză Sur
les cimes du désespoir
(Herne, 1990), Cioran mărturisește că jargonul filosofic l-a
făcut să disprețuiască pe oricine care folosea limbajul normal.
Iată un punct de plecare pentru vanitatea pusă de el în lupta cu
sensurile cuvintelor, ceea ce l-a recompensat cu faima de mare
stilist al limbii franceze. Cât privește mobilul pesimismului lui,
posibil sau real, acesta poate fi pus tot pe seama unei
excentricități impusă de firea lui. Cândva a spus: ,,Un om care
practică toată viața lui luciditatea devine un clasic
al disperării”.
În ce-l privește, perfect comprehensibil! Cu o astfel de
sensibilitate, cine altul, mai bine decât el, ar fi putut semna cea
mai frumoasă pagină din istoria existențialismului românesc!
(din vol. în curs de apariție Și
tot astfel…Lecturi selective)
0 Comentarii