a.g.secară
Cu siguranţă Virgil Andronescu este un
Cioranian. Care încă nu s-a hotărât să cucerească Parisul!
Între Biblie şi Cioran, asumate încă de la
început, adică între nimic şi ceva, scriitorul inventează o mică apocalipsă sau
o mică divină comedie, predestinată prin prenume. Doar un Big Bang trebuie să
aibă şi un nucleu de pornire!
Observarea fenomenului sinuciderii în serie
este de bon ton, muzele sinuciderii fiind generoase! – „Doar devenind obsedat
de sinucidere, am înțeles că lupta mea de o viață pentru a schimba destinul a
fost doar o revenire la punctul zero al predestinării.”
Autobiograficul este dur: „Între Saul și
Pavel: de la prigoană la apostolate sau de la veninos la serafimizare.
Întotdeauna l-am căutat pe cel de-al doilea, dar m-am pricopsit cu primul.”
Aproape mereu „între”, de pildă între un refuz
al Misticii autentice, care se predă, dinspre om spre taină, şi Înţelepciunea
filosofilor, poate scriitorul percepe Esenţa, dar nu poate să o redea cu
aceeaşi disperare, cu aceeaşi măreţie a acceptării: „Esența ființei mele:
instinctul de conservare prin care am reușit supraviețuirea, atât în tumultul
cât și în deșertăciunea lumii acesteia.”
Rezultă un omagiu adus instinctului de
conservare, un omagiu care invocă Tragicul. Dar Tragicul aproape că nu crede în
Literatură, ca şi Târfa de Filozofie, când este decăzută, evident.
O declaraţie de (anti)dragoste mă contrazice:
„Ți-a fost teamă că până și pietrele au să vorbească despre tine, iubito, de
aceea ai transformat totul în deșert. În zadar, nisipul are memorie!”
În aceste rânduri este un adevărat roman
amintind de „Cerul ocrotitor” al lui Paul Bowles, poate mai sentimental,
existenţialismul fiind învins de o mare sete de Absolut, luată uneori peste
picior, dar cu eleganţă: „Ridică-te, ia-ți iubirea și rătăcește!”
Absolutul are crucea Lui, asumată: „Cel mai
important autograf dat de mine vreodată va fi acela de pe crucea primită de la
Iisus.”
Valentin Popa observă în postfaţă: „Oricum,
aforismul nu trebuie judecat după măsura adevărului, pentru că nu operează în
domenii vizate de statistică.”
Scăpat, dar poate nu coborât cu totul în
groapa cu scorpioni, are şi un sartreanism care, între fiinţă şi neant, poate
părea minimalist: „Blestemul lui Sartre. Va învinge iadul doar cel care nu-l va
vedea în ceilalți mai mult decât există cu adevărat.” Minimalist, dar cu
adevărat sapienţial: „Dacă într-adevăr mă chinuie un demon, este exact acel
demon care ar fi trebuit să-mi fie înger păzitor.”
Bref, este o întoarcere şi la punctul zero al
scriiturii, adică la momentul muşcăturii primordiale: „Dumnezeu și femeia –
două săbii care-ți confundă rana cu o teacă.” Adam dincolo şi dincoace de
timpuri şi de spaţii, poate chiar şi de mode literare, Virgil Andronescu pare
să fie exact ca primul bărbat care vrea să se îndrăgostească, observând, ca un
copil, neajunsurile: „Dragostea, bolovanul acesta, ne-a fost legat intenționat
de picioare pentru a ne ține pe pământ, însă noi tot prin nori am rămas cu
capul.” Următorul aforism pare a confirma: „Trăiesc precum un fluture, în insectarul
unui copil ce nu chiulește niciodată de la ora de disecție.”, fiind atins de
şarmul unui poet francez damnat, dintr-o altă epocă sau din alt poem nescris
vreodată.
Cartea este şi un dialog cu Hugo Mărăcineanu,
mai exact cu desenele sale, artistul plastic care recurge şi la cuvinte
încurajatoare într-un alt text de final. Dialog estetic esenţial la propriu!
Bufonul final este, într-un fel, mai epitafic decât o mie de aforisme. Dar
aceasta nu înseamnă că un cuvânt nu poate avea ultimul autoportret. Hugo
observă zvârcolirile şi costurile lor. Poate o empatie cu strămoşii ar fi
binevenită: „Nu m-a iubit nicio femeie într-atât de sublim încât s-o iert pe
Eva.” Dar când „Nimic nu se compară cu plăcerea nebună a unui poet de a se
autodesființa.” Nu putem decât empatiza noi şi să contemplăm agonia şi mesajul
ei misterios.
Virgil ANDRONESCU, Nuclee aforistice, Brăila, Proilavia, 2018
.A.G.Secară despre Nuclee aforistice de Virgil Andronescu ){kind=link}
0 Comentarii