Victoria Milescu
Ca un tren
oraşul pe care-l pierd zilnic
pentru că îmi place
să merg pe jos
ce bine că a inventat ninsoarea
acoperind mareea neagră revărsată
pe străzile cu flori cât casele
oraşul meu a învăţat inocenţa
de la florile de gheaţă
ele nu au nevoie
să fie semănate, udate, plivite
ninge şi n-am făcut nimic
să merit reîntoarcerea ca fulg insolent
nimic n-am visat
să merite trezirea
Pierd mereu
trenul oraşului meu
pentru că îmi place să întârzii
pe străzile pustii, în parc
lângă firul de iarbă
crescut neprielnic în bucata de zid
moara veche nu mai face făină de oase
mă împiedic de cintezoiul căzut
orbit de lumina ochilor tăi
ei m-au rănit şi pe mine
mă împiedic de butoaiele cu capete de savanţi
hrăniţi cu pipeta cum hrăneşti
mici pui de pisică orbi, abandonaţi
trenul oraşului meu
nu opreşte pentru un om cu pălărie de paie
ce a cules un braţ de maci roşii
de-a lungul linei de cale ferată
cu traverse din spinări de peşte
luptând încă pentru viaţa lor.
0 Comentarii