Curator: Alina-Ruxandra Mircea, muzeograf.
Conservator: Liliana Gâță.
Restaurator pictură: Laura Emanuela Enache.
Restaurator lemn: Vladimir Smaznov.
„Primele calități pe care privirea le remarcă la naturile statice ale Emiliei Dumitrescu (31 iulie 1921 – 22 septembrie 2005) sunt franchețea și lipsa de artificiu. Executate repede și cu nerv, ele nu sunt aproape deloc „compuse”, regizate. Simplitatea, la Emilia Dumitrescu, era o chestiune de principiu și se asocia credinței că frumusețea și unicitatea există deja, latent și de multe ori neostentativ, în cele mai neînsemnate priveliști și că rolul artistului e acela de a sesiza și de a înțelege, mai degrabă decât de a inventa. De aici și paleta foarte restrânsă a subiectelor: flori, pești, păsări vânate. Toate acestea se aflau în ambientul ei imediat: petunii, crizanteme și crini din grădina casei de la Vădeni, maci de pe câmpul din apropiere, pești și vânat din desele expediții în Bălțile Brăilei. Artista le-a consemnat existențele repede trecătoare cu emoție, cu conștiinciozitate și cu o umilitate asumată – în fine, cu sentimentul îndeplinirii unei datorii. Uneori, banalitatea subiectului furnizează pretextul unei desfășurări picturale de o mare complexitate vizuală. Așa sunt „Ștergarele” și câteva dintre buchetele de flori, unde tumultul materiei și al culorii aproximează efecte ale picturii abstracte. Alteori, ea este contrazisă de introducerea neașteptată a unui material străin picturii. Accentele de bronz auriu vizibile câteodată în naturi moarte și în peisaje sunt, cu lipsa lor de realism și cu materialitatea lor extranee, neasimilabilă imaginii, echivalentul vizual al acelei dimensiuni poetice a realității, care atât a obsedat sensibilitatea Emiliei Dumitrescu” (Alina-Ruxandra Mircea).
0 Comentarii