CRONICA PRICOPSITULUI | POEZIA DE... SECOL (!) de JENICĂ CHIRIAC

JENICĂ CHIRIAC

CRONICA PRICOPSITULUI | POEZIA DE... SECOL (!)

Un oarecare, critic literar - pe care nu-l agreez deloc – (e dreptul meu, nu?!), clasifică poezia în „de secol nouăsprezece” și... „de secol douăzeci”. Extinzând (artificial zicem noi!), ideea, urmează, „poezia de secol douăzeci și unu”?!. Nu ne-a lămurit, pretențiosul autor, după ce criterii clasifică domnia-sa scrierile poetice, după timp, după secolul în care au fost concepute? (Un secol nu poate fi criteriu de clasificare!).

Ne oprim aici cu aceste considerații. Nu ne-am propus o „critică a criticii”, deși, fie vorba între noi, multe observații, nelămuriri ridică asemenea aberații. Discuția noastră pune în balanță două modalități de a scrie poezie: după prozodie, aici incluzând și poezia cu formă fixă: sonetul, rondelul, madrigalul, glosa și gazelul; poezia modernă care nu se supune cerinței ritmului/cadenței (număr prestabilit și mereu același de silabe în vers și strofă). Despre aceste poezii se spune că au vers liber. Acest mod nu respectă, de regulă, nici rima.

Cităm, spre exemplificare, un fragment din poezia „Țara”, de Lucian Blaga: „Țara și-a împins hotare (8 silabe) /toate până la cer (6 silabe) /Pajuri rotesc-minutare în veșnicul ceas/ peste câmp și oier” (6 silabe). Cu observația că aici întâlnim o rimă încrucișată sau alternantă (2 cu 4, cer cu oier)

Poetul este un creator. El scrie în stilul său, neținând seamă de șabloane în care să-și forțeze a intra poeziile personale, căci, așa cum susține Buffon:„Le style c` est l` homme meme”. Iar românul Ion Coteanu, lingvist, profesor universitar, academician afirma: „Poetic sau nu, stilul este și expresia verbală a unui mod de a gândi”.

Cu alte cuvinte, poetul scrie cum dorește, cum are inspirația, exprimă, în vers, ce are de spus. Transmite un mesaj, îl codifică de manieră personală. Se recunosc poezii de conținut scrise ori după prozodie, ori în formă modernă care vor trece peste timp tocmai datorită valorii lor intrinseci. Este, iarăși, adevărat, că poezia cu formă fixă necesită un travaliu intelectual mai susținut, o elaborare mai pretențioasă.

În arealul cultural brăilean predomină, părerea mea, creația poetică după prozodie. Poeziile au eufonie, se pretează, cu ușurință, la punerea versurilor pe melodie, precum lirica eminesciană, ori poeme, de suflet și alean semnate de Grigore Vieru, ori Adrian Păunescu. Este aceasta „poezie de secol XIX” ?!. Și ce dacă! Are mesaj, emoționează, încântă? Dacă Da! - E POEZIE!. O citești cu plăcere, memorezi, fără să vrei, fragmente întregi pe care le repeți cu ușurință.

Un poet de sorginte umanistă, având predilecție pentru forma clasică a versificației, un bun brăilean este Vasile Mandric. Domnia-sa s-a înjugat (de bună voie!) la „carul” sonetului pe care îl slujește, cu credință și talent de o viață întreagă. Începând cu anul 2000 cu volumul de poezie „Eli lama sabachtani” (Ed.Ceprohart), a adunat în palmares, până în prezent un număr de 9 volume, dintre care unul singur, „Praf în cap” (Ed. Torent -Press, Brăila, 2017) în proză.

Talentatul și consecventul poet n-a abdicat o iotă de la canonul sonetului clasic. Recentul volum, „Sonete crepusculare”, apărut în anul 2020 sub egida Asociației „Universul prieteniei”, Iași, Editura Pim, a beneficiat de o competentă și documentată prefață sub semnătura lui Emilian Marcu.

În acest nou volum, poetul duce sonetul spre forma și expresia ce ating perfecțiunea: face dovada materializării creației; rimele sunt cu îngrijire alese; cadența și cezura conferă eufonie versului. Printre teme, descifrăm: elogiul poeziei și a sonetului în particular, dragostea, iubirea, nostalgia tinereților, obsesia timpului implacabil, autoironia, metafizica. Pe alocuri, dragostea platonică pentru ființa iubită alunecă spre erotism, o formă carnală discretă fără efuziuni vulgare; este, dacă doriți, un erotism de tip eminescian, mai mult spiritualizat.

Latura poemelor „crepusculare” nu se cuvine să ne conducă, neapărat la un „declin” al creației poetice ci, mai degrabă, la „zorii” ce însoțesc o poezie de calitate, un suflu înnoitor, aducător de noi și noi sonete din pana viguroasă a poetului brăilean Vasile Mandric.