Moto:
„…mecanica cuantică ne spune că Pokemonii chiar există în lumea reală!”
Cristian Presură
Îşi luase cu el o saltea gonflabilă, cu o pompă de aer care putea ţine şi locul unui roboanimo de companie, husa fiindu-i o simpatică pisicăţea roşcată, pufoasă, care mai putea, pe lângă, programele de joacă elementară, să şteargă şi praful, să adune firimiturile şi, eventual, să absoarbă mici băltoace de apă, stropi de băuturi diverse… Şi, desigur, să te trezească la ora când îl programai, urcându-se pe tine, ţopăind ori mângâindu-te. Existau pe piaţă şi modele care te puteau linge pe mână sau chiar pe obraz, după cum îl programai.
Roland Ioan Petresc reuşise, la cei aproape treizeci de ani ai săi, să-şi cumpere acest apartament, după o mică şi simpatică lovitură la jocurile de noroc… Pusese pariu, când încă mai era student, că extratereştrii vor veni în următorii cincizeci de ani şi minunea, după cum ştiţi, se întâmplase…
Este drept că blocul nu mai arăta prea bine, dar apartamentul, aflat la ultimul etaj, permitea construcţia unei mansarde, cu loc de parcare, pentru modelul său de Dacia Lastoon Fever fiind ideal! Criza garajelor, veche de o sută de ani, nu fusese încă rezolvată! Şi valurile repetate de imigranţi mărise considerabil numărul locuitorilor! Galaţiul, deşi încă sărac, căpătase componenţa cosmopolită autentică a vremurilor de aur, când era porto franco!
Dar când eşti tânăr, ai o Dacia Lastoon decapotabilă şi zbori deasupra oraşului la vreme de apus, o meserie de viitor, era specialist în proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni, când ai deja un apartament, poţi depune o cerere pentru o aprobare de căsătorie, urmând să fie depusă la Comisia pentru Familii Tradiţionale, de pe lângă Primăria municipiului. Abia aştepta să vadă propunerile din partea Comisiei!
Apartamentul avea legendele lui, de altfel, era de mai bine de douăzeci de ani în trend, se vindeau mai bine spaţiile locative cu legende la purtător, nu neapărat horror, dar ce apartament normal, construit spre final de secol XX, nu arată ca într-un film de groază, în pofida tuturor îmbunătăţirilor? Dar crizei demografice nu ai ce să-i faci!
Aşadar, cum spuneam, apartamentul avea o poveste confirmată de adunarea tradiţională a locatarilor care se reunea pentru a întâmpina noii vecini, conform Legii nr. 3075 din anul 2070, de desfiinţare a Asociaţiilor de locatari, o lege controversată, care avea să fie modificată după numai cinci ani, fiind implicată şi Comisia mai sus menţionată…
În fapt, apartamentul nu mai fusese locuit de aproape 50 de ani…
Dar mai bine să ne întoarcem la seara din anul 2111 d.Hr., când Roland reuşi să deschidă uşa apartamentului, să aprindă toate luminile…
„Casa” era goală goluţă… Toate cele trei camere, văruite într-un galben pai, te priveau prin ferestrele lor… Pe pereţi însă, multe desene, unele mai elaborate, dar cele mai multe de copii: gen linii haotice, de diverse culori, cercuri imperfecte, alte figuri geometrice, haşuri, litere de tot felul, dar mari în special, trasate stângaci, chipuri umane, siluete de oameni, cai, căţei, elefanţi, peşti, balene, corăbii, automobile de acum 50-60 de ani, autobuze, păpuşi… Într-o cameră, cea mai mică, două personaje de desene animate din deja uitatul „Inside out”, Bucurie şi Tristeţe, reuşite, se cunoştea mâna unui adult acolo, în altă cameră, cea de lângă baie, Mickey Mouse şi Minnie şi un poster uitat acolo, aproape de tot decolorat, cu Maşa şi ursul ei… În sufragerie erau o grămadă de, ups, pokemoni, asta chiar îl făcu să zâmbească pe Roland, care fuseseră odată la modă…
Dintre cuvintele de recunoscut, vedeai un MAM, un TATY, RAFALELA, SARA, mamaietataie, Winnie, Bing Bon, la una dintre uşi se vedeau crestăturile ce marcau creşterea unui copil… Crestături şi sublinieri cu markerul, de diferite culori: zece luni, 1 ani, 16 luni, doi ani…
Desigur, câteva pânze de păianjen pe la colţuri, dar se cunoştea că cineva trecuse pe acolo, ştersese ce era de şters, geamuri, oglinda din baie…
„Prima noapte în casa mea şi numai a mea! Abia aştept lista cu fetele… O să le invit pe rând…”
Ritualul era clar: candidatul la familie trebuia să consulte lista aprobată de candidate-fluturi şi apoi să le curteze. În funcţie de posibilităţile financiare ale candidatului, lista putea fi mai mare sau mică. Minim trei, maxim doisprezece! Desigur, totul se baza pe datele din Casele de Sănătate, astfel încât compatibilitatea să fie… la maxim, atât genetic, cât şi spiritual.
De pildă, religios, se tăia în carne vie de la început. Ateu cu atee, ortodox cu ortodoxă, musulman cu musulmană. Ş.a.m.d. Organizaţia Akbar the Great, subordonată O.N.U., avea grijă ca toate principiile religioase, altfel generoase, să nu mai fie încălcate, pentru a înlătura orice fel de conflicte de acest gen. Spiritual, dacă îţi plăcea istoria pokemonilor, şi se găsea o specialistă în domeniu. Roland, care avea un master în istoria pokemonilor, plecând de la o afirmaţie a unui cunoscut fizician de la începutul veacului, care afirma într-un interviu că…
Dar mai bine să citim acel fragment care l-a ambiţionat atât de mult pe Roland să facă un masterat în istoria pokemonilor:
«Reporter: Mergi după Pokemoni. Un glonţ te ucide. Care-s legile fizice care acţionează aici?
Cristian Presură: O să râzi poate, dar mecanica cuantică ne spune că Pokemonii chiar există în lumea reală! Procesele în care ei apar se numesc tot „virtuale”, dar în sensul fizic al cuvântului: ele au un timp foarte scurt de viaţă, în aşa fel încât să nu fie observate direct. De unde ştiu fizicienii că procesele „virtuale” chiar există? Din rezultatele măsurătorilor cuantice, ca cele de la acceleratorul de particule de la CERN. Rezultatele se confirmă doar dacă se iau în calcul procesele „virtuale”! De fapt, dacă măsurătorile de la CERN ar fi foarte precise, am putea confirma existenţa Pokemonilor în viaţa reală, din micile variaţii date de mecanica cuantică. Se pare că Nintendo a luat în considerare viaţa scurtă a acestor Pokemoni, pentru că nu îi lasă în aer prea mult (de unde alergăturile oamenilor). Dacă pe tine te ucide un glonţ până să ajungi la un Pokemon, asta dovedeşte că viaţa ta a avut o doză prea mare de „virtualitate” în ea.»
Oricum, în acea seară, omul nostru s-a aşezat comod pe salteaua multidimensională pe care o umpluse cu aer pisicăţeaua, s-a conectat la reţea, a accesat site-ul Comisiei şi a fost foarte nervos: i se repartizase trei candidate-fluturi pe care cu greu le-ar fi numit, să mă ierte doamnele, molii, deşi există şi molii fascinante… A ales varianta „mai târziu”, poate peste un an i se vor repartiza alte oferte, mai plăcute privirii sale!
A căutat un joc erotic admis, legal, dar cel pentru care avea atunci bani s-a dovedit atât de plictisitor încât, până la urmă, a adormit.
Atunci, la nici un semn, desenele de pe pereţi prinseră a se mişca. De la simple linii albastre ori roşii, cercuri aiurite, pătrate incoerente, ovale prea alungite ori prea stâlcite, Tristeţea, personajul atât de verde, Bing Bong, prietenul imaginar, dar mai ales pokemonii, într-un tăvălug greu de descris, se înfiinţaseră, se adunară încâlcindu-se unul într-altul în sufrageria unde dormea Roland, într-o tăcere bizară, de parcă sonorul ar fi fost uitat în regia unor întâmplări incredibile, până când totul se transformă într-o luptă evidentă, clară, între pokemoni şi restul fiinţelor înfiripate din desenele de pe pereţi, miza fiind, nu ştiu cât de clar, chiar viaţa lui Roland!
Era ca într-un vis, dar visul nu primise aprobare de la niciuna dintre comisiile onirice, unul dintre pokemoni reuşi să se strecoare afară din întreaga învălmăşeală, avea un topor magic în trei dintre cele trei braţe ale sale, reuşi să se apropie de omul adormit, şi cu o strălucire aparte, lovi fiinţa ce părea pierdută în somnul adânc, îi izbi suflarea de unul dintre pereţi, îl lipi acolo ca pe un băieţel desenat simplu cu creta, un cerc, două cerculeţe mai mici simbolizând ochii, trei linii deasupra capului, părul, guriţa, trunchiul tot ca o linie, pe linia asta o inimioară roşie, braţele o linie cu patru degeţele… N-avea urechi, dar nici că-i păsa…
Comando-ul de pokemoni reuşise să îşi îndeplinească, repede, prea repede pentru un specialist în pokemoni, misiunea…
Nimeni nu avea să ştie că The Pokémon Co & 2066, care de ani buni controla şi 25 % din piaţa jocurilor de noroc, prin serviciile sale secrete, recupera din când în când, de la persoane sigure, singure, câştigurile acestora prin diverse metode. Pokemonii virtali puteau vâna, în anumite spaţii, precum acel apartament din marginea cartierului Ţiglina III, oamenii reali!
Vecinii, când se mai adunau pe scara de la intrare în zilele foarte călduroase, sau când se întâlneau în piaţa din apropiere, prin autobuzele zburătoare, poate se mai întrebau ce se întâmplă cu noii lor vecini, dar răspunsurile nu puteau fi decât nişte omagii involuntare la adresa zeilor necunoscuţi care au spus virtualul realului şi realul virtualului…
Prins în acea dimensiune, Roland Ioan Petresc nici nu mai putea gândi… Se juca cu neantul ca şi cum acesta ar fi fost câteva pietricele pulverizate de o explozie nucleară. Următorul proprietar, de mai scurtă sau de mai lungă perioadă, ar fi văzut că Roland îşi găsise loc între două cuvinte, unul scris cu mai multe culori, RAFALELA, altul cu un pix cu culoare roşie, SARA…
*
Rafaela, care avea în anul acela, 20-20, aproape patru ani, abia învăţa să scrie. Desigur, printre plăcerile ei deloc vinovate, era aceea de a desena sau, acum, să scrie pe pereţii apartamentului, sub privirea înţelegătoare a părinţilor. Oricum, la un moment dat, tatăl a văzut cum a apărut, în sufragerie, un băieţel care semăna oarecum cu Bolek.
A întrebat-o pe Rafaela dacă ea îl desenase. Fetiţa a spus că nu. Poate că Sara, fata mai mare, deşi era absurd. Sara deja desena mult mai bine de atât. Ei, asta e, îşi zise, şi se întoarse la telefonul său, unde un pokemon nou îşi făcu apariţia…
*
În anul 2111, în toamna când Roland a încercat să se mute în noua sa casă, Sara, care lucrase la două dintre seriile Pokemon ca regizor şi scenarist, avea 102 ani, Rafaela, care nu îi suportase niciodată pe pokemoni, dar inventase peste o sută de noi tipuri, avea 95 de ani. În noaptea în care Roland era „capturat” de către acel pokemon cu un topor, cele două bătrânele plecau cu un vas de croazieră la inaugurarea unui superpark de distracţie pentru oamenii în vârstă, Jurrasic Pokemon, undeva, pe o insulă aflată la jumătatea distanţei dintre Pământ şi Lună… Printre invitaţii aflaţi pe vas, pe un scaun cu rotile marca Stephen Hawking, Cristian Presură, intrat în programul „Viaţă de după viaţă”, pe care toţi românii, cu sau fără simţ al umorului, discutabil sau nu, îl intitulaseră „Rabla metafizică”!
0 Comentarii