Dumitru ANGHEL
Un volum de literatură de contrast, între epic şi liric, doar aparent separat în limitele structurilor compoziţionale, într-un echilibru stilistic, în care se contopesc, de la debutul editorial al poetului Florin Burtan cu placheta de versuri „Flaut pe răni”, în 1979, alte treisprezece cărţi de poezie: „Valea plângerii”, „Izgonirea din rai”, „Înstrăinări”, „Insomnii”, „Triumful disperării”, „Poeme de dor”, „Obsesia labirintului”, „Poeme de odinioară”, „Partea mea de târziu”, „Elegii din cătun”, „Flaut pe răni” (cele mai frumoase elegii, antologie, 2014), „Grădină amară” (antologie, colecţia Opera Omnia, 2014), „Tu eşti demultul, mierea spulberată”, „Tren printre zodii”; şi trei cărţi de proză: „Pedepsele”, „Amurgul zăpezilor” şi „Atelierul de tâmplărie”.
Dar există atâta echilibru compoziţional între poezia şi proza scriitorului Florin Burtan, încât numai dacă ar păstra titlurile schiţelor... din volumul de proză scurtă „Răni călătoare” şi le-ar transforma în poeme cu rimă împerecheată, încrucişată sau îmbrăţişată, ar rezulta o mândreţe de carte de versuri cu „Răni călătoare” ... lirice.
Aşadar, volumul se deschide cu micro-schiţa „Moartea fântânii”, pe doar patru pagini: „Fântână binecuvântată, să potolească setea, să ţină satul în putere şi-n primeneală. Fântâna lui Dedu – aşa am apucat-o eu şi aşa i se spune. Cine o fi fost Dedu ăsta, nu am ştiinţă, vorbele de început şi-au pierdut culoarea, oamenii au uitat” (Op. cit., pag. 5), ca să nu mai existe niciun dubiu, aveam de-a face cu „Amintiri din copilărie”, locul naşterii scriitorului Florin Burtan, comuna Crângu, fostă Ologi, la fel de dragă şi de nostalgică precum celebra Humuleşti din literatura inegalabilului clasic Ion Creangă.
Proza scriitorului teleormănean Florin Burtan este uşor atipică pentru specificul zonei epice de Sud, între ruralul emoţional al clasicului Zaharia Stancu şi luciditatea narativă a prozatorului de ultimă generaţie Valeriu Ioan Găgiulescu ori fantezia belicoasă a lui Dimitrie Stelaru, ambii din Turnu Măgurele, dar păstrează nota inconfundabilă a valorii literare, promovată de Gala Galaction sau Marin Preda.
În consecinţă, asumându-mi un risc (!) de neaderenţă la orice altă opţiune de cititor, insist pe cantonarea scriitorului Florin Burtan în arealul literar de Sud şi-i recunosc, fără exagerare, elementele de acceptare a sa în marea familie a literaturii valoroase din această parte de ţară, şi în comportamentul liric, unde are o contribuţie meritorie, dar cu certitudine şi în zona prozei cu totul particulară, a cărei tonalitate o aminteam mai sus.
Florin Burtan promovează o tehnică a prozei scurte şi-şi exersează apetenţele compoziţionale pe texte de mică întindere, care-i asigură valoarea epică tocmai prin senzaţia de miniatură, ca într-un scherzo muzical, în care dirijorul şi instrumentiştii abia dacă reuşesc să-şi controleze linia melodică reală. Prozatorul Florin Burtan scrie în maniera inconfundabilă a prozei literare de Sud, marcată de stilul şi personalitatea celui mai convingător, agresiv şi original scriitor modern, Marin Preda, alături de o pleiadă de condeieri capabili să definească un reper stilistic în domeniul prozei, care să înceapă cu Zaharia Stancu şi să se încheie într-un adagio maiestuos cu autorul Moromeţilor. Florin Burtan adaugă, discret şi convingător, note stilistice definitorii literaturii de Sud prin volumul de proză scurtă „Răni călătoare”, deşi eu îl aşezasem cu drepturi depline în rândul poeţilor români contemporani.
În fiecare dintre cele cincisprezece partituri de epică sentimentală din această carte există o frântură de suflet românesc dintr-o biografie naţională, pe care Florin Burtan şi-a asumat-o în limitele unei intimităţi, pe care fiecare cititor şi-o poate revendica, într-un colţişor de existenţă, pe cât de banală, de firească, pe atât de originală: „Trudiseră, amândoi, vreo zece ani, pe meleaguri străine. Dormiseră şi mâncaseră pe apucate, hotărâţi să pună ban peste ban, să-şi împlinească visul” („Căderea din cântec”, pag. 10); pe un laitmotiv existenţial românesc din orice reper temporal, dar cu trimitere expresă şi inconfundabilă spre exodul contemporan al ceăţenilor noştri spre toate colţurile Europei, într-o acomodare rapidă de identităţi de altă naţionalitate şi de moduri de viaţă cu totul şi cu totul altele decât neaoşismul nostru.
Proza scriitorului Florin Burtan păstrează toate modulaţiile stilistice ale literaturii de câmpie, câmpia de Sud, cu toate năzdrăvăniile frazării originalului Zaharia Stancu, din Salcia natală, ori din Alexandria, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele... sau Secara, locul naşterii mele!, pe care-l amintesc din motive de emoţie primară. Deşi poezia poetului Florin Burtan m-a convins pe deplin de valoarea şi potenţialul său de creator de literatură, volumul de proză scurtă „Răni călătoare” m-a fascinat şi mi-a stopat... posibilele „împotriviri” de aprecieri de analiză critică, pentru că, în cartea domnului Florin Burtan, m-am regăsit cu tot universul copilăriei mele de la Secara, de care aminteşte într-un episod epic şi, din acest motiv, ca şi din altele de factură literar-valorică, recomand volumul „Răni călătoare” cititorilor cu nostalgii presto-cantabile evidente.
Proza scurtă dar foarte valoroasă a scriitorului Florin Burtan are mereu alte izvoare de inspiraţie, dar toate au un singur reper sentimental: satul românesc de Sud, cu toate nuanţările şi unicitatea inconfundabile. În fiecare dintre schiţele sale, Florin Burtan are o fabuloasă manieră de a realiza mereu o altă personalitate, un alt personaj, cu o altă biografie şi, mai ales, cu o altă „hachiţă” caracterologică, o galerie de figuri umane, din care cele mai multe se alătură ipostazei portretistice generalizatoare pentru arta portretului atât de particulară scriitorilor din Sud, de la Turnu Măgurele până la Alexandria, Roşiorii de Vede...
Prozatorul Florin Burtan, fin observator şi rafinat cititor, a găsit formula magică, cu totul specifică, a zonei literare de Sud, pentru că, sigur, s-a încadrat, conştient şi talentat, în universul epic al literaturii de excepţie încadrată între Zaharia Stancu şi Marin Preda. Stilul narativ de un manierism reprezentativ al celor două nume grele ale literaturii de margine s-a răspândit rapid ca un puseu... pozitiv de virus cultural, iar Florin Burtan n-a putut scăpa de... impactul pozitiv al acestei specificităţi literare.
Florin Burtan a avut însă tactul, orgoliul şi mândria de a sugera, pe aceeaşi „linie melodică” a literaturii de Sud, şi o altă formulă de exprimare narativă, cu inteligenţa inspirată a celui care lasă să se înţeleagă că poate şi are dreptul să adauge nuanţe convingătoare la specificul literaturii române de margine: „Cohorta de femei trebăluieşte aplecate peste firele de roşii, de ardei. Li se urcă fustiţele, dezgolindu-le pulpele, coapsele. Maruse le ciupeşte, în treacăt. Femeile chirăie ruşinate, îşi revin din încovoiala lor, acoperindu-şi pieptul cu braţele, să nu li se vadă zăpada albă a sânilor” (pag. 56).
Cum spuneam mai sus, poetul consacrat Florin Burtan a vrut să se detaşeze de formula literară lirică, cea mai convingătoare, şi să încerce altceva!? Nu ştiu dacă a făcut bine sau rău „plusând” pe o altă formulă literară, dar volumul de proză scurtă „Răni călătoare” îi poate oferi şansa să aibă succes şi în plan epic. Florin Burtan este un prozator cu apetit tematic rural, filtrat de o nostalgică şi sentimentală apartenenţă la grupa de sânge a liricului, care nu reuşeşte să-şi direcţioneze efluviile sentimentale spre alte zone de iubire pământeană, în afara geografiei copilăriei sale din satul natal. Schiţa „Fuga din copilărie” este o altă secvenţă memorialistică din tematica majoră a volumului, care accentuează tempoul sentimental al satului copilăriei fericite din... humuleştiul teleormănean, Ologi sau Crângu: „satul românesc tradiţional a luat-o razna!” „În acea vară, balurile se ţineau lanţ. Veniseră liceenii şi studenţii în vacanţă” (pag. 64).
Stăpâneşte profesional şi arta portretului Florin Burtan: „Poartă pălărie de fetru, împinsă niţel spre ceafă. Ochelari de soare. Pantalonii prinşi cu o clemă, să nu atingă lanţul uns cu vasilină, să se murdărească. Îi place să umble îngrijit; cămaşă scrobită, călcată cu nădejde, neapărat albă, pantofi-lună, ceas înfipt în buzunarul vestei. Bărbierit «la sânge». Tuns periuţă. Om în putere, cu meserie frumoasă şi bănoasă – dogar” („Drumuri în noapte”, pag. 95), într-un registru portretistic, cu variaţiuni şi tonuri în contrapunct ideatic. Este şi un stilist inconfundabil, agresiv prin stabilitatea semantică a frazării, cu izbucniri impetuoase de sentimente contradictorii, pentru a-şi nuanţa, probabil!?, sursa provocatoare de emoţii şi reacţii ori descumpăniri de tot felul?!
Florin Burtan, om al locului, din zona de Sud a României, nu putea rata un monument de istorie... traumatizantă, precum colectivizarea, cu toate dramele personale ale ţăranilor, agricultori harnici, cu pământ roditor câştigat de bunicii lor după Reforma lui Al. I. Cuza şi după primul Război Mondial, care au încadrat cea mai aprigă şi mai nedreaptă suferinţă: despărţirea de pământul lor: „Vremuri tragice, dureroase. Odată semnată nenorocita cerere de intrare la colectiv, oamenii au simţit că le fuge pământul de sub picioare. Nu orice pământ, nu un pământ oarecare, fără chip, fără nume, ci pământul lor” („Satul de ţărână”, pag. 108).
„Răni călătoare”, un volum de proză scurtă, cu frisoane epice de o densitate uneori mai mare decât faptele de viaţă normale, într-o stilizare de umbre şi lumini, care punctează convingător apetenţele lirice ale poetului Florin Burtan.
0 Comentarii