Valentin POPA
Virgil Andronescu, cioranian până în vârful unghiilor, urmează prima direcție. El nu știe să se bucure. Toate volumele de până acum au ca sursă de inspirație, tristețea, deprimarea chiar. La sfârșitul câtorva dintre ele ni se dau detalii biografice cutremurătoare, de natură medicală, ce ar putea fi sursele de inspirație. Sentimentul că este hăcuit de bisturie nu și-ar putea avea justificarea decât în aceste detalii. La fel, sentimentul de revoltă contra celui ce a decis ca el să treacă prin aceaste chinuri. Dumnezeu este atotprezent în lirica sa. Două dintre volume îl poartă chiar în titlu: După Dumnezeu, potopul (2011) și Cronica potopului de după Dumnezeu. Iar ipostazele în care este prezentat nu sunt deloc onorabile. Iată, bunăoară, în volumul pe care îl avem sub lupă aici (Semne și cuie, Editura Infoest, 2019, 68 de pagini, volum ilustrat cu desene aparținând pictorului Hugo Mărăcineanu, ilustrația copertei Walter Mărăcineanu), poetul ne spune: „Dumnezeu s-a împiedicat / De credința mea / Și s-a prăbușit în mine. // Și-a julit genunchii / A sângerat mai mult de o eternitate / Murdărindu-mi plasturele bucuriei… / De aici a început prăbușirea mea / În Apocalipsă” („Prăbușirea în apocalipsă”, p. 17). Poetul nu dovedește prea multă sfială când vorbește despre Dumnezeu, abia dacă folosește majuscula când îi pomenește numele. În schimb când se referă la filozof, și-l are în vedere, desigur pe Emil Cioran, ca și în precedentul volum, cel de aforisme (Nuclee aforistice, 2009) îl plasează cumva deasupra lui Dumnezeu și-i adresează toate reverențele ce se pot exprima prin majusculă. „Acolo unde L-am întâlnit… / Pentru prima dată pe filozof, / Care tocmai își trăia ultimele culmi.” (Idem) Tot în acest poem, ni se mai spune că un prieten l-a „înjurat frumos de Cioran”, asta, poate, ca să nu avem nici un dubiu în legătură cu filozoful pe care îl are în vedere.
Moartea fratelui, probabil născut sănătos, s-a dovedit imposibil de eliminat din memorie. Episodul este prezent în, probabil, toate cărțile pe care le-a tipărit după acest trist eveniment. În noul volum motivul apare în „Blestematele iubiri”: „mai întâi fratele a plecat / să-mi pregătească deschiderea Porții / Numai eu rămas-am cu hoitul/ să cerșesc la închisele Porți ale vieții” (p. 18). Surprinde aici folosirea majusculei la cuvântul „poartă”, ceea ce înseamnă că transmite ideea de valoare supremă pentru poet. E vorba, probabil, de Poarta Vieții și a Morții. În poezia „Drogul iubirii”, poetul chiar se îndoiește de existența lui Dumnezeu, când strecoară între paranteze particula „ne” înaintea cuvântului existență. În poemul „Cu P mare”, orgoliul Poetului începe să de-a pe-afară. „Sunt poetul / cu P mare” ne comunică el, identificându-se cu Ființa supremă. „Eu sunt Cel ce sunt / aici pe pământ!” mai adaugă, spre cititor, poetul, ca spre un nou Moise. (p. 21) Alteori, poetul e dispus să amestece mitologiile: pe cea creștină cu cele păgâne, ca în „Amor cu Bachus” (p. 35): „Subjugat sunt / De crucea ce mi-a fost dăruită: / Încifrată… / În cuie și semne! Oooo, Bachus! / Oooo, Isuse Christoase…!) // Amin:
Motivul fratelui este reluat în „Pământul din trupul fratelui meu” (p. 30) și „Așteptându-l pe fratele” (p. 31), acest din urmă poem încheindu-se cu o urare ce ar putea fi așezată pe un monument funerar: „bătătorită fie-i calea cu lumini / aprinse fie-i luminile culese de prin stele / trăit-a neînvins / nu-i stins definitiv / călătorește între vise / rătăcitor prin ele!”
Atitudinea față de femeie nu diferă prea mult de cea exprimată în volumul de aforisme sau în cele de poezie. În Semne și cuie, se simte o oarecare teamă în prezența misterului feminin. În „Lepădarea de sine” poetul îi jură femeii că nu se va îndrăgosti de ea și că n-o va iubi niciodată. Acest blestem îl are din copilărie, de pe vremea când petrecea ore în șir, în cimitir, privind o cruce a unei femei cândva frumoase. Episodul acesta a cristalizat în sufletul viitorului poet imaginea femeii („atunci s-a zidit în mine femeia”, p. 11), dar a unei femei moarte, ce nu poate fi iubită. Transformarea acestei imagini în prototip pentru tot ce înseamnă feminitate îl face neputincios în relația cu orice are legătură cu Eva. În alt poem, „Jocul cu viața”, femeia este asociată cu diavolul. Poemul „Omul care bătea luna cu lopata” (p. 33) vizează relația cu o parteneră ciudată, care merge pe jos fără picioare (să fie șarpele biblic?), dar care îl ferește de toate pericolele: „alteori îmi spunea să feresc capul / să nu mă strivească frunza desprinsă și anii / din copacul vieții cu fructul oprit” (p. 33)
0 Comentarii