Tudor Cicu
despre steaua care n-a ajuns
am deschis fereastra
și i-am zis sufletului: a sosit timpul!
iată, casa goală
visele mele risipite prin lume ca furnicile.
am privit cerul înstelat ca o linie lungă a vieții
și chiar dincolo
până la capătul de unde viața pe neașteptate
ca un glonț a țâșnit din acea beznă.
sufletul a înțeles și a pornit ca un ecou
i se auzeau copitele scăpărând pe cer
așa cum se va fi rostogolit și cu mii de ani în urmă.
am deschis ușa și i-am zis inimii:
Dumnezeu s-ar fi hotărât să te pună la încercare
nu mai ești focul la care să-mi încălzesc fericirea, du-te!
dacă nu mergi pe drumul cel bun
o a doua șansă nu mai există
și nimeni nu se va mai întoarce aici
când se vor opri ca limbile ceasului, toate.
stau cu trupul pe prag
nici n-am văzut când s-a oprit timpul;
îmi pun o mână la ochi și totul, în urmă, e ca o poveste
despre steaua care n-a ajuns
să mi te smulgă din inimă
și ea a înțeles
că vine un timp când
fiecare rămâne singur cu Dumnezeu
ca într-o încleștare cu stihiile mării
legat cu inima, cu sufletul și trupul lui
de cel de pe urmă vis...
și asta să fie farsa vieții.
0 Comentarii