Să îţi doreşti cu ardoare apariţia în public

 

Virgil ANDRONESCU  

Să îţi doreşti cu ardoare apariţia în public 

De unsprezece ani sunt în Brăila şi de vreo nouă în lumea literară brăileană, am participat la sute de evenimente literare, la zeci de lansări de carte de proză şi la mult mai multe de poezie. Să fiu clar înţeles, nu-i vorba aici numai de Brăila şi poeţii ei! Am constatat că de la an la an apar, cu precădere pe on-line, tot mai mulţi poeţi şi mai ales poetese ( cu şi fără ghilimele ). Îmi pun întrebarea: de ce simt unii nevoia să scrie şi de ce vor să asasineze publicul prin lipsa de talent şi pricepere? Înţeleg că această nevoie îşi are locul în fiinţa ( mai mult sau mai puţin zbuciumată a fiecăruia ), dar, fără talent şi lectură, mulţi dintre aceştia mai şi apar azi cu o carte, mâine cu altele şi uite-aşa…, susţinuţi de rude şi de prieteni la fel de nepricepuţi şi necitiţi ajung să aibă pretenţii că sunt cineva. Totul pare a fi o modă a zilei şi o maladie fără leac. Şi culmea, unii ajung să fie recrutaţi în reviste importante ale Uniunii Scriitorilor. Nu înţeleg pe ce baze, dar cred că-i vorba de nepotism, alte căi mai puțin ortodoxe, ori o proastă înţelegere a actului cultural.

 

Să îţi doreşti cu ardoare apariţia în public, să vrei să ieşi în faţă, atenţionat fiind că nu ai nici talent, nici viziune asupra poeziei, cred că asta se poate cataloga ca fiind o suspectă nevoie de a fi cineva fără să fii, de a epata cu orice preţ, că aşa au apucat de la cei de dinainte. Sunt sigur că aceşti oameni sunt buni şi foarte buni în profesiile şi meseriile lor, chiar cred că au vocaţie dar nu pentru literatură. Poate că nu au destulă în forţă interioară sau poate că nu sunt destul de apreciaţi de cei din jurul lor, poate că... Poate că vor să acceadă într-o aşa-zisă lume bună despre care au auzit... Pe naiba lume bună, de-ar şti de la început cât de bună este?! Şi-odată intrat în aceasta, cale de mijloc nu există: ori eşti bun şi mergi mai departe accesând gloria ori rătăceşti beznetic prin malaxorul absurdului pentru ca mai devreme sau mai târziu să te stingi în neantul anonimului arătat cu degetul ca o pacoste. Dar asta nu însemnă că sunt obligaţi să intre într-o zonă unde chiar nu au nimic de spus şi în care pot călca cu uşurinţă pe terenul minat al ridicolului. Incredibil dar adevărat este cum aceşti oameni continuă să scrie şi mai ales să publice, afundându-se într-un teritoriu necunoscut în care se complac, aplaudaţi de către unii ce le seamănă, susţinuţi şi ridicaţi în slăvi spre gloria absurdului. Niciunul nu-şi pune problema căderii de-acolo, nu realizează că de cazi de mai sus cu atât înfrângerea îţi este fatală şi plină de penibil! 

Poezii cu versuri kilometrice, fără ritm, fără muzicalitate, cu rime găsite la colţ de stradă, fără teme profunde şi cu o lipsă totală de trăire şi înţeles. În urmă cu 30 de ani, dintr-o joacă copilărească, la orele de limba şi literatura română, un foarte bun şi extrem de exigent profesor- fost elev al marelui critic literar George Călinescu, m-a prins mâzgălind nişte versuri, în loc să-mi iau notiţe, m-a chemat la catedră şi, ironic, a spus în faţa colegilor: dragi elevi avem un poet printre noi, nu credeţi că trebuie să ne împărtăşească şi nouă din opera sa? Colegii au izbucnit în râs, profesorul-scriitor ( apoi membru al U.S.R. ca romancier ) a bătut cu catalogul în catedră şi s-a făcut linişte... I-a spune tovarăşe poet, zi-ne şi nouă din opera ta poetică, că cine ştie, mâine-poimâine, te vom vedea prin  manuale! Şi iar au râs colegii. Am început să citesc, cu teamă şi ruşinat de felul cum mă luase tovarăşul professor M. D. : Dumnezeul absent: Eşti un reacţionar/şi ar trebui să nu mai fii deloc./Unul de-i ziceau călău îi tăie capul,/corpul îi rămase ţeapăn./( Călăul stătea drept şi rânjea )./M-am trezit din somn/şi nu mai aveam degete,/mi le tăiaseră./Stăteam întins pe podea/şi pentru ultima dată mai eram poet./Curând rămăsei cufundat în memorie,/unde nu-mi mai găseam poeziile/şi de unde îmi rânjeau/deopotriva valetul, măscăriciul şi călăul!/Observ că trec păsări prin inima mea,/iar eu tac şi stau nemişcat./Caut o explicaţie plauzibilă./Merg alene cu gândul prin noapte,/iar casele se ţin scai de mine/în timp ce plouă monoton./Pământul tace/şi copacii plâng, cerul se zbate rănit./O pasăre cântă a tristeţe,/zeii îşi văd de treburile lor meschine,/iar eu mi-am pierdut sângele şi carnea/şi nu mai am simţuri! După spectacolul umilirii în public am fost chemat la cancelarie, am fost pus să rescriu cât mai lizibil textul şi să-l predau tovarăşei secretare. 

Peste câteva zile colegii mă strigau, desigur că ironic şi chiar batjocoritor, mă poetule pentru că apărusem la Gazeta de Perete Ecouri Dunărene, a liceului, viitoarea revistă a oraşului. Contextul în care am început să scriu nu importă, povestea e mult prea lungă şi prea intimă. Aveam nevoie să mă destăinui cuiva, dar nu-mi stătea la dispoziţie, fără să mă combată în vreun fel umilitor, decât muta coală de hârtie. Simţeam cum propriul suflet mă sufoca cu întrebări obsedante, iar trupul mă constrângea prin dureri inimaginabile, fizice şi spirituale. Astăzi, văd oameni care au devenit poeţi şi poetese, fără să fi trăit vreo constrângere interioară ori de ambalaj, care scriu tone de versuri şi care publică, fără niciun fel de conştientizare a non-sensului, carte după carte fără conştienţa că aşa-zisele volume se repetă clonând idei sterpe în rime ce numai din coadă sună. Descriu ceea ce vedem cu toţii: că afară bate vântul şi plouă, cum că frunza e verde ori galbenă în funcţie de anotimp, cum clipoceşte apa şi cum soarele şi luna răsar şi apun... Nimic din interior, nimic din profunzimile fiinţei, nimic care să transpună trăiri... Numai forme ( şi acelea incorecte ) fără fond. De ce tot mai multă poezie pe reţelele de socializare? De ce atâţia aplaudaci? De ce atâta susţinere din partea familiei, a neamurilor şi prietenilor care ar trebui să le spună adevărul şi să-i oprească din căderea în penibil? 

De ce, de ce, de ce... De ce mi-a venit să scriu numai despre falsul din literatura de azi? De ce nu am ales să scriu despre de ce- ul ăsta şi nu despre poeţii şi poetesele demne de luat în seamă, despre buna lor poezie? Pentru că... Pentru că eu am avut curajul debutului cu volum propriu de-abia în anul 2003, după mai mult de un deceniu de la întâmplarea povestită mai sus şi după o repetată şi cruntă experienţă medicală şi o îndelungată trudă în a mă cultiva şi a afla ceea ce vreau. Poate că voi scrie şi despre aceştia, dar pe aceştia îi las pe mâna criticilor profesionişti pentru că ei merită... Pe aceştia puţini îi aplaudă, puţinii care gândesc, care simt, care cunosc şi recunosc adevărata valoare şi le acordă girul pe bună dreptate. Ei trebuie aplaudaţi, publicaţi, promovaţi în reviste precum cele de rangul Uniunii Scriitorilor şi chiar primiţi cu braţele deschise în elita scriitoricească, nu izolaţi şi fugăriţi, pentru că nimeni nu poate lua locul nimănui! Tot ceea ce am spus aici e din supărare, cu vehemenţă, şi  din tristeţea ce mă cuprinde atunci când răsfoiesc reviste de prestigiu candva. 

E tristeţea ce mă învăluie când de la pupitrul unei lansări de carte autorul citeşte banalităţi, când ce-l ce îl prezintă vorbeşte mai mult despre sine din lipsă de material al clientului, când văd că inepţiile debitate sunt răsplătite cu freamăt de aplauze nemeritate.