Suflet chinuit - Valeriu Ion Găgiulescu

Valeriu Ion Găgiulescu

Suflet chinuit

Iubito... am rostit  prea  rar

Cuvintele frumoase de alint

Căci am gândit că n-ar fi necesar

Să îţi tot spun că ochii tăi nu mint,

Că glasul tău e-o dulce alinare,

Că mângâierea ta răsfaţă,

Sărutul tău aduce înfiorare

Iar trupul tău îmbie doar la viaţă.

Cândva, ţi-am spus aceste vorbe, toate,

Şi am greşit profund că nu le-am repetat.

Timpul s-a scurs şi văd că nu se poate

Să mai îndrept din ce am ignorat.

Regret nespus că nu mai am prilejul

Să-ţi spun că te-am iubit cu adevărat!

Mă tot frământ şi înconjor manejul….

Caii nebuni s-au strâns şi-au nechezat.

Sunt treaz printre năluci în noapte

Mă dor cuvinte şi mă arde-n talpă,

Mă tot ademenesc iele răscoapte

Cu vorbe bete şi monedă calpă;

Prin cap mi se perindă duhuri

Ce-mi tot arată un liman ascuns:

Mai dă-le-ncolo de-ameţite stihuri,

Vino aici! Tărâmu-i nepătruns!

Mă cheamă de undeva ancestrul,

Mi-e frică… parcă aş vrea să fug…

Căci simt că îmi va pune iar căpăstrul

Şi îmi va arde cugetul pe rug!