Zeno HALUPA
Existenţialismul şi individul
Infernul sunt ceilalţi (L’enfer, c’est les autres), cam aşa am putea rezuma existenţialismul, după una dintre cele mai importante şi spinoase maxime ale secolului al XX-lea, cuvinte ce-i aparţin filosofului Jean Paul Sartre, într-una dintre piesele sale de teatru. Ar fi tentat să urcăm pe piedestal această definiţie, întrucât cuprinde multe dintre caracteristicile existenţialismului (alienarea, singurătatea, neantul, etc), dar nu reprezintă întreaga esenţă a acestei filosofii “rebele”.
Existenţialismul se prezintă ca neaparţinând vreunei școli de gândire, întrucât consideră încorsetarea academică și tradițională ca fiind dăunătoare omului și sensului său, pe care trebuie să și-l construiască singur. De altfel, existențialismul este acea filosofie care pune accentul pe existența individuală, libertate, alegere și devenire. Omul este dator să-și dea sens vieții în această lume absurdă, aparent ilogică. Se consideră că, dacă nu există Dumnezeu sau vreo forță supranaturală, omul este obligat să depășească absurdul lumii doar îmbrățișând existența, luând decizii logice și asumându-și pe deplin libertatea.
Precursorii existențialismului sunt socotiți filosofii Søren Kierkegaard (1813-1855) și Friedrich Nietzsche (1844-1900), însă niciunul n-a folosit acest termen în lucrările lor, care apare abia în anul 1943, la filosoful francez Gabriel Marceal.
Pentru Kierkegaard, există doar primatul existenței, care precede conștiința, devenind astfel frontiera finală a omului. Aruncat în acest univers concret, omului nu-i rămâne decât să acționeze, pentru a învinge absurdul (sărăcia, suferința, moartea, etc).
Existențialismul încearcă să iasă din tipare și prin faptul că, în viziunea sa, existența precede esența. Din punct de vedere filosofic, orice obiect are o esență și o existență. Știind proprietățile unui stilou (esența), îi putem înțelege și fixa existența în lume. În cazul omului, existențialismul a schimbat această ordine, spunând că, mai întâi, omul este, și apoi este într-un fel sau altul, adică, făurindu-și propriul destin în vitregiile universului, omul se clădește puțin câte puțin, își creează esența.
Un alt punct interesant, dar și controversat al existențialismului este, fără îndoială, cel al ilustrării rațiunii ca fiind neputincioasă. Adepții acestui curent filosofic cred că rațiunea este incapabilă de a-i oferi omului satisfacție și de a-l ajuta în lupta sa împotriva absurdului. Problema respingerii rațiunii este una cât se poate de gravă, întrucât se poate cădea în capcana misticismului bolnăvicios și chiar în fideism (deviație religioasă caracterizată de faptul că omul renunță la rațiune și se încredințează total credinței, în orice situație). De altfel, multe urme de fideism se pot regăsi în operele teologul luteran Kierkegaard.
Un alt punct al existențialismului este angoasa (die Angst). În viziunea lui Sartre, omul face, nu este, omul devine, nu este definit. Astfel, prins în morișca acțiunilor de definire a sinelui, omul resimte angoasa tocmai fiindcă nu este niciun reper pe care să-l urmeze, niciun etalon după care să acționeze. Orice faptă, orice pas înainte îl zidește pe om, dar, în același timp, îi deschide și porțile nesiguranței, fiindcă omul nu știe ce se va întâmpla, nu știe efectul faptelor sale, rămânând mereu în… frică și cutremur.
În spațiul românesc, existențialismul a căpătat nuanțe mistice ortodoxe, sub forma trăirismului, care, influențat de controversatul Nae Ionescu, acest geniu de structură socratică (Mircea Eliade), afirma întâietatea trăirii asupra intelectului. Din rândul Generației '27, așa cum o numește Dan C. Mihăilescu, îi menționăm pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, etc.
0 Comentarii