Mircea Cărbunaru
Visul camerei de oaspeţi
De fiecare dată când dormea în patul din camera de oaspeţi, Coriolan visa acelaşi lucru: se vedea pe un câmp acoperit cu salvie. La început nu ştia că era un câmp cu salvie însă imaginile din visele sale erau atât de reale încât memoră cu uşurinţă fiecare detaliu: frunzele verzi cu tentă albăstruie, alungite şi acoperite cu un puf albicios, ori eflorescenţele verticilate, movii care transformau întregul câmp într-o explozie de culoare... A doua zi căută informaţii despre iarba din visul său, scormonind prin cărţile din biblioteca mare cât peretele.
Ceea ce îi apăruse în somn lui Coriolan părea paşnic dar îl uimea şi înspăimânta, deopotrivă, fiindcă apărea numai când dormea în camera de oaspeţi de la etaj şi pentru că era de un realism copleşitor. După ce îşi acceptă frica faţă de câmpul cu salvie, prinse curaj şi în lumea din visul său. Începu să păşească, la început prudent, printre plantele cu flori violet, înalte până la genunchi iar senzaţia era absolut uluitoare. În vis, pasul i se afunda parcă într-o masă mustoasă, moale care făcea "Pleosc! Pleosc!". Când strivea plantele sub talpă întreg câmpul se unduia, făcându-l să îşi păstreze cu greu echilibrul, la fiecare mişcare. Ameţeala care îi învăluia unduirea mersului îi zgândărise şi o senzaţie uşoară de greaţă, ca în copilărie când urca în căluşeii de la "Bâlciul Moşilor".
Dimineaţa, când se trezea, încă îi mai răsuna în urechi sunetul de iarbă strivită sub paşii săi, "Pleosc! Pleosc!"... şi resimţea o greaţă venită parcă direct din iarba aceea stranie, mutantă, alcătuită din săculeţi minusculi, plini de clorofilă sau de ce-o fi fost zeama albastru-verzuie şi cleioasă care i se lipea de talpi. Lipicioasă și dezgustătoare. De greaţă sau de spaimă, Coriolan încercă să evite modesta cameră de oaspeţi. Atât cât putu. Nu mai avea în oraş rude sau prieteni iar vizitele celor apropiaţi veneau întotdeauna la pachet cu oferta de a rămâne peste noapte. Invariabil, avea ghinion. De câte ori primea oaspeţi, aceştia refuzau camera de oaspeţi cu vehemenţă şi tot el trebuia să doarmă în ea. Probabil, că aşa voiau ei să lase o impresie bună gazdei... ori să arate că sunt oameni fără pretenţii, care se mulţumeau cu puţin şi nu voiau să deranjeze. "Ah, nu, canapeaua din sufragerie este de ajuns..." refuzau cu politeţe sau "Dacă vă mai deranjaţi cu ceva, să ştiţi că plecăm la hotel...", însă nu plecau ci acceptau să doarmă oriunde numai în camera de oaspeţi, nu.
Coriolan întâlnise şi situaţii în care oaspeţii acceptau iniţial camera de oaspeţi dar imediat ce vedeau patul masiv cu încrustaţii din lemn de nuc, ambianţa întunecată şi, în general, aerul ei de camera veche, refuzau fără să mai stea pe gânduri. Aşa că îi revenea tot lui sarcina frisonabilă de a dormi în camera de oaspeţi, lăsând dormitorul său la dispoziţia oaspeţilor. Noaptea visa din nou câmpul cu salvie... însă, de fiecare dată, experienţa se amplifica până acolo încât senzaţiile deveneau tot mai reale iar salvia strivită părea tot mai vâscoasă şi mai albastră. Tulpinile firave de salvie se transformau treptat si implacabil în terminale sensibile cu ajutorul cărora Coriolan simţea adierea vântului, căldura blândă a soarelui şi mirosul puternic aromat al florilor violet.
Se simţea speriat dar de fiecare dată îşi spunea că nu ar trebui să se îngrijoreze atât de mult. Citise că latinii din vechime i-au spus plantei "salvia" inspirându-se din cuvântul "salvus" care înseamna "sănătos". De atunci şi până la sfârşitul Evului Mediu chiar se credea că aduce un strop de nemurire şi ţine la distanţă bătrâneţea. Nicicând o plantă nu a fost considerată mai darnică cu omenirea încât să ofere vindecarea a foarte multor boli cunoscute. De ce ar fi trebui să îl îngrijoreze o astfel de plantă?
Cu toate acestea, luptase luni întregi cu temerile sale şi încet, încet devenise extrem de abil în a găsi scuze şi a evita prezenţa oaspeţilor în locuinţa sa. De fapt, era o formă de eschivare din care spera să scoată mai mult timp până să găsească răspunsuri la visele sale din camera de la etaj.
***
Primăvara anului următor îl găsi pe Coriolan cu mintea serios zdruncinată. Aproape că nu mai avea speranţa să scape de "Visul camerei de oaspeţi". Da, ar fi fost un titlu bun pentru o carte dar nu şi pentru disperarea în care se afundase. Era încă departe de a găsi vreun răspuns iar cea mai la îndemână soluţie rămânea să nu doarmă niciodată în vechiul său pat din lemn de nuc cu încrustaţii adânci, însă nu avea puterea să reziste. Relaţia sa cu visul evoluase atât de rapid şi dramatic încât devenise dependent de evadarea sa stranie din realitate. Poate nici nu putea altfel... doar fusese de la început acolo. Văzuse salvia. Interacţionase cu ea şi împărtăşise experienţe senzoriale nemaiîntâlnite. De fiecare dată, iarba parcă voia să-i spună ceva... ca un ecou din depărtare, ca dintr-o altă lume, dar mesajul îşi pierdea repede sensul.
"Nebunia asta trebuie să înceteze", hotărî Coriolan. În una din zile închise uşa camerei de oaspeţi cu cheia şi o bătu în cuie. Îşi dorea să nu mai urce niciodată acolo dar lucrurile nu erau atât de simple. Camera îl chema la ea, scara de lemn părea mai îmbietoare ca drumul spre Eden iar Coriolan lupta din greu cu slăbiciunile sale şi se înfrâna înfigând unghiile adânc în carnea braţelor, lăsând urme vineţii şi însângerate.
"Spune-mi ce vrei, salvie nebună?" urlase de mai multe ori, la capătul scărilor pe care nu avea curajul să păşească. Chemarea ei însă nu se oprea. Coriolan nu mai dormea nopţile, se frământa continuu şi înnebunea datorită atracţiei irezistibile pe care o simţea faţă de câmpul său cu salvie, până când... cedă.
Făcu acest lucru în seara unei zile de martie, odată cu lună nouă. Dar nu se avântă să facă acest lucru. Cântă mai întâi, în surdină, numai pentru el, ca într-un ritual “Lună dragă, Lună nouă, dă-mi să beau apă de rouă/ Lună dragă, draga mea – fii tu azi perechea mea!". Cântecul ştiut din copilărie avea o semnificaţie tristă. Însă lui Coriolan îi plăceau astfel de simboluri. Uneori le căuta voit pentru a da importanţă alegerii sale de a duce o viaţă de celibatar, de om singuratic. Acum era un prilej de a întreprinde ceva important chiar sub secera îngustă a lunii de afară...
Îmbrăcă halatul său de casă vişiniu, se bărbieri cu atenţie şi îşi aranjă cu toată priceperea părul sur şi uşor rărit în creştet. Urcă apăsat, treaptă cu treaptă, până în faţa camerei de oaspeţi şi deschise uşa veche forţând-o cu ajutorul unei răngi scurte din trusa de scule, bifurcată la capăt. Păşi încet în cameră, se întinse în patul imens care ocupa aproape jumătate din odaie şi închise ochii. Somnul veni greu şi într-un târziu, sub tălpile sale auzi din nou sunetul slinos de iarbă strivită: "Pleosc! Pleosc!". Se opri şi privi în jur. Câmpul cu salvie se întindea din nou stăpân peste orizont. În zare se vedea un cer violet care se asorta surprinzător de bine cu halatul său de casă. Era frumos. Îi plăcea...
Sub el iarba lipicioasă se întărise pe tălpile papucilor de casă. Se întinse uşor pe iarbă, ca un fachir în patul său de cuie, încercând să nu strivească prea multe fire zemoase de salvie. Aşa, întins, senzaţia era de plutire. Iarba îl susţinea cu tulpinile ei fragile iar el... parcă naviga pe o mare albastru-verzuie. Da, naviga. Precum picioarele unui miriapod uriaş iarba îl împingea lin fără ca el să simtă ceva. Trăia o senzaţie adâncă de linişte, de plăcere încât, întreg trupul îi căzu într-o desfătare senzorială. Ca şi cum nu ar fi fost ale sale, nervii, muşchii, oasele trăiau în rezonanţă cu iarbă, cu plăcerea absolută. Speriat de invazia de bucurie din creierul său, Coriolan vru să se împotrivească dar nu reuşi. Se supunea ierbii care la fiecare mişcare îi înlocuia un nerv, o sinapsă, un centru al plăcerii. Creierul lupta să gândească, să raţioneze, să înţeleagă spre ce anume merge, dus aşa, ca un trup inert într-un sicriu, pe umerii a milioane de fire de salvie...
După un timp, Coriolan îşi dădu seama că plantele îi controlau conştientul nu fiindcă îl voiau alături de ele. De fapt, era eliminat. Era alungat de pe câmpul cu ierburi mişcătoare precum o mucozitate dintr-un plămân sănătos. În tot acest timp iarba îl răsucea ca şi cum ar fi fost prins într-un vârtej de ape, purtându-l către o imensă falie apărută din senin în mijlocul câmpului moviu-albăstrui. Tot mai repede, precum un râu gata să se prăbuşească printr-o cascadă, trupul lui Coriolan se unduia, plutea, naviga cu nervii frisonaţi de plăcere. Pe marginea faliei corpul înţepenit fu cuprins, ca într-o ultimă îmbrăţişare, de un mănunchi de fire uriaşe de salvie, care îi căutau cu înfrigurare pieptul. Pe sub halat, pe sub muşchi şi oase, ele îi găsiră inima şi i-o învăluiră cald în seva lor albăstruie. Împreunaţi, începură să cadă în golul fără de sfârşit.
Zborul se termină cu o izbitură nedureroasă şi Coriolan deschise ochii. În jur, camera de oaspeţi plutea ireală şi înceţoşată iar lângă el se înălţa ameţitor, deasupra podelei, patul masiv cu încrustaţii din lemn de nuc în care încă mai unduia salteaua cu apă. Coriolan strecură o mâna amorţită sub halatului vişiniu, încercând să găsească, în liniştea perfectă a odăii, zvâcnirea ultimei sale bătăi de inimă.
0 Comentarii