Teo CABEL
Când poeta... face din coala de scris pancartă
De la un volum la altul Camelia Iuliana Radu adaugă ceva la poetica sa. În „Jucăm Lenin”, editura Paralela 45, 2016, creionează clar o epocă trecută, a comunismului, și cum acesta influența viața oamenilor. Era acolo o tristețe pentru adolescența risipită. În Toluen, editura Creator, Brașov, 2020, tema socială abordată este din prezent.
Dacă la Macedonski întâlnim versul „Veniți privighetoarea cântă”, ca motto, la Camelia Iuliana Radu citim veniți, priveghetoarea a răgușit. Din start avem un mare semn de întrebare și ceva ce ține de orizontul de așteptare ne spune că nu-i nimic dulce și romantic aici. Este un strigăt.
Localizarea vine imediat în Efectul Ploiești. Sunt locuri unde normalitatea are alți parametri, comparată de fapt este anormalitate: cu fruntea plecată/ sufocat/ nu vezi nu auzi// ca tine sunt eu/ca mine ești tu.
Hiperbola este o haină ca turnată pe text și domină volumul. mâini ascunse/ încleștate în carcera aerului/ mort/ înțepenite de câteva generații (efectul Ploiești)
Poluarea ascute la maxim simțurile, starea de tensiune psihologică, în așteptarea unor vremuri când speri la dimineți și zile cu aer curat indiferent de anotimp: noi nu trăim în tragedia antică/ nu avem final/ noi trăim în tragedia urbană/ suntem/ actori cu strigătul suspendat (icari negri)
În breathless(...) o istorie absurdă ne plimbă/ în lesa ei elegantă/ de import// personaje normate/cu defect de fabricație/ taie pâine pentru străini/ și ambalează zile negre/ pentru piața internă.
Poetul acuză vorbește pe șleau ce de obicei uneori și mai marii zilei vorbesc pe la colțuri.
blestemul cancerosului este foarte dură. O duritate greu de suportat. Cancerul este o boală incurabilă oriunde, dar într-un oraș poluat de benzen și detergenți este aer cu toluen: mâncăm și bem benzenul și sulful/ cu polonicul/ în tăcere/ zilnic/ la fel/ într-un terminal de unde nu pleacă nimeni/ unde nimeni nu ar vrea să ajungă/ pentru că viața este atât de urâtă/ urâtă de toți.
Culoarea dominantă este negrul. Boala este o stare inevitabilă care se moștenește din generație în generație.
O ironie amară cu nuanțe diferite este pe post de sârmă ghimpată în volum, în poezii ca: lipsa de educație nu-și cere drepturile, aurul negru, ce bulevard ce bulivar, momâie urbană.
Toluenul are acțiune narcotică mai mare decât benzenul; rețetă de viață scurtă doctore îmi ard ochii/ abia m-am târât până la primul dispensar/ am fruntea într-un cerc de foc/ inima/ nu mă mai recunoaște// doctore/ am un stil de viață original/ prefer deșeuri industriale/ contaminări sulfurice/ îmi place toluenul// (...) medicul de gardă tușește la fel ca mine/ de pe buzele lui moartea îmi zâmbește/ cunoscut/ ne privim în tăcere ca doi oameni/ onești.
poveste din cartierul de vest nu are nicio legătură cu filmul din 6,1 ce parc frumos/ ce parc frumos fără copaci.
Dezamăgire, frustrare, sentimental neputinței, al zădărniciei sunt puternice, dureroase.
Autoritățile sunt „sub vremi” toți sunt în concediu respiră verde aer curat, doamna Raluca depune mărturie, emisiune în direct, politici sociale.
Incomod mai este poetul când demnitatea nu este doar un simplu cuvântu fluturat la talk show-ri.
Poetul participă la viața civică, face din coala de scris pancartă și iese fizic în stradă pentru a-și exercita un drept cetățenesc, ferestrele închise/ oamenii cu lumina stinsă/ oamenii cu lacrima stinsă// nimeni nu a înţeles/ nimeni nu a vrut să strige cu mine /au fugit unde au putut/ hei/ unde vă duceți.
Toluen, un volum greu de digerat, dar așa este și realitatea când se ridică perdeaua care de multe ori este prea transparentă și nu înțelegem de ce ne izbim de ea ca de un zid în loc să mergem mai departe, să ne facem viața mai bună.
Un volum cu aplomb. O carte care din durere face o avertizare cu trimitere și la poezia lui Ion Caraion.
0 Comentarii