Vergil MATEI
Despre palmele părinților
Mămica mă altoia, una-două. De cele mai multe ori, cu o nuia, căci cu palma, cu săracele ei palme, noduroase, scâlciate de un reumatism perfid ce i se cuibărise pe vecie în trupu-i firav, nu mă ajungea. Dintr-un salt eram salvat. Dar și când o încasam. Avea dreptate. Venea de la grădină printr-amurg, cu sapa-n spate, lipa-lipa, nici nu simțeam când deschidea poarta. La noi în obor era război mondial. Două armate ne înfruntam, două formațiuni de servicii secrete. Jucam „somat”, o culme a jocurilor noastre aproape zilnice în care dădeam tot ce aveam mai bun în noi: tactică, învăluire, comunicare, ambuscadă, ascunzenie, camuflaj, rapiditate, atenție, precizie, suferință. Niciodată trădare! Eeei, și când joaca era mai ca la Stalingrad, când teica de la găini era goală, când bătătura era nemăturată, când ceaunul pentru mămăligă nu era răzuit, când porcul dădea să rupă cotețul, taman atunci intra și mămica pe poartă. Într-o secundă dispăream cu toții de ziceai că ne-a înghițit pământul. Din dușmani ce eram pe frontul „somatului” deveneam tovarăși de fugă. Doar eu nu dezertam, rămâneam singur-singurel, stoic, să o înfrunt pe mămica, să dau explicații. Mă învățasem că decât să o rup la fugă, mai bine-mi mâncam papara. N-aveam argumente de nici un fel în fața mămicii. Și, de stau bine și mă gândesc, mai mult mă durea ocara ce-o arunca asupră-mi, decât șfichiuiala nuielei. Dintre toți, pe mine cădea capra. Eu eram vinovat de toate! În timp ce-și vărsa oful pe mine, Niculae, fratele mai mare, revenea tiptil, făcând lună ceaunul și umplund teica cu apă. Tudorel, fratele mai mic, aci îl vedeai, apărând de după gluga de ciocani, dând iama în doi cotolani de porumb din leasă și-i curăța răpăind, de ziceai că e țăcănit de kalașnikov, rugându-se de Ghiță din coteț să lase gura mai încet. Iar Costel a lu nea Nae, deschidea poarta a mare, de ziceai că atunci venea în ospeție. Punea mâna pe un târn și se apuca să măture oborul, în timp ce Mitică a lu unchiu Tănase, de! - băiat de București! - sărea pârleazul dinspre alde Costel a lu mama Măndica, cu o găleată plină cu apă, numai el știind de unde făcuse rost de ea și începu să stropească curtea în urma lui Costel, rățoindu-se la niște gâște pe refrenul melodiei, la modă, pe-atunci, „haligalituist”. Și uite-așa se declara armistițiu, pe bătătură, cel puțin pentru o zi, când noi o luam de la capăt cu acțiunile belicoase. Iar mie începuse să nu-mi mai fie teamă de nuiaua mamei, fiindcă mărisem strocul, rar reușind să mă mai atingă.
O teamă de nedescris m-a apucat, însă, atunci când am venit acasă în prima vacanță de Crăciun, de la școală de la București. O comisesem grav: de dor ce-mi era de acasă, de nuiaua mamei, mă îmbolnăvisem. Am zăcut pe patul spitalului nouă zile, numai la gândul că maistrul de practică mă va lăsa corigent. Eram sluga lui: o dată pe săptămână mergeam la el acasă, unde îi făceam temele la limbă română unuia dintre cei doi fii. Amândoi erau botă! Știu eu, așa gândesc acum, naiba știe, probabil că luau mereu note mici și mă găsiseră pe mine vinovat. Cert e că rămăsesem în urmă cu lucrarea practică, un ciocănel de 250 grame, pe care trebuia să-l prezint la verificat. Și, cum rămăsesem în urmă cu lucrarea, mă puse Aghiuță de băgai bucata aceea paralelipipedică de metal în buzunar și mersei la un unchi care avea un banc la care puteam lucra. Până seara l-am făcut țuț. Îl tot mângâiam, îl tot șmirgheluiam. Și mă mai puse naiba, atunci când am revenit la internat, seara, în dormitor, să mă laud cu el în fața colegilor. Întâmplarea face că exact în acea seară, la internat venise și fratele meu mai mare, Niculae, elev în ultimul an, în perioada de practică, tocmai de pe șantierul hidrocentralei de la Vidraru. A doua zi de dimineață am fost dat în gât de unul dintre colegi, cum că ciocănelul acela mi l-a făcut fratele meu! Degeaba am încercat să mă justific. Nu m-a lăsat corigent, dar mi-a scăzut nota la purtare. Din trimestrul al doilea nu mai aveam acces în internat, trebuia să-mi caut gazdă. În vacanță n-am scos o vorbă, eram „model”, nu ieșeam din gura mamei. Dar într-o seară poștașul înmână mamei un plic de la școală în care se consemnau cele descrise de mine. Nu-mi era frică de bătaie din partea mamei, din partea tatei nici-atât! Dar mă îngrozea gândul că n-o să mai merg la școală. Mămica nici măcar nu m-a certat! A aruncat totul pe tata: „Na, tu n-ai dat, odată măcar, o palmă în băieți, poftim acum, fă borș cu el, tu să te duci la București, la școală să vezi cum stă treaba acolo”.
Mă așteptam ca tata să scoată cureaua, să mă altoiască, să mă certe măcar. Am urcat amândoi în tren. I-am povestit „de fir a păr” pățania mea. N-a scos un cuvânt. La școală a stat de vorbă cu diriginta mea, o profesoară de desen care dădea credit maistrului de practică. Mă așteptam ca tata să-mi facă morală. L-am condus la tren și nici măcar de pe scara vagonului în care urcase nu mi-a zis ceva de rău. Doar atât : „Să ne scrii”. A doua zi, la școală, diriginta mă scoase în fața clasei și mă făcu cu ou și oțet, chiar dacă la obiectul ei mâncam desenul tehnic pe pâine. Dar spre surpriza mea îmi spuse să revin în internat, grație cuvântului dat de tata în fața profesoarei cum că eu mă voi face băiat de treabă și că, nici mai mult, nici mai puțin voi ajunge... premiant! Toată clasa a bufnit în râs...
... În trimestrul următor eram selecționat, din 5 clase paralele, să particip la Olimpiada națională școlară pe profil. În anul al doilea am ieșit premiant (ha! premiul al II-lea, întrucât premiul I nu s-a acordat!). Și m-am ales și cu o mențiune la un concurs de literatură pe întreaga floare a școlilor profesionale din capitala țării. În anul al treilea am fluierat, mi-aduc aminte că drept premiu am fost cadorisit cu o carte despre tenorul Nae Leonard.
... Mi-e dor de o nuia de-ale mamei. Și încă mă întreb, cam cât de grea ar fi fost o palmă de-ale tatei?
0 Comentarii