Doina Popa
Firul de remușcare
Ce rușine îmi este, ar trebui să mă lovesc cu fruntea de pământ, să mă pedepsesc, să-mi torn cenușă în cap, să merg pe sub pământ, ca o râmă, Doamne, nu am fost făcută să fiu supusă păcatelor, iartă-mă pentru că am îngăduit să mi se întâmple una ca asta! Cu siguranță că numai și numai eu sunt vinovată că am îngăduit. Când mi s-a permis să mă fac vizibilă, într-o formă acceptabilă pentru acești oameni, eu am considerat, cu de la mine putere, că sunt buricul pământului și sunt în stare să le dau lecții, să-i ironizez. Numai că cineva a avut grijă, ca eu să nu mă pot înălța, așa cum eram, contaminată de bolile pământenilor, ca să pângăresc pe acolo spațiul eteric și să produc devălmășii. Eu dimineață încă mai eram făptura egotică, orgolioasă și arțăgoasă. Da, asta devenise o vibrație pură în contact cu pământul și cu viețuitorii lui. O, ce exprimare aiurea, iar vorbește gura fără mine. Întâmplător, pământenii cunoscuți s-au dovedit a fi mai demni decât mine. Ei erau ființe reale și năzuiau spre înalt, iar eu veneam din înalt și mi se părea că totul îmi este permis. Tumultul din care s-a născut vibrația mea a fost puternic dar conținea în el și multe elemente nocive. O mulțime doritoare să-și lepede trecutul dar neînțelegând, în culmea entuziasmului, ce tinichele legate de fund poartă cu ea! Apoi, exact acele tinichele, au preluat controlul și țin și astăzi, cu strășnicie de frâie că nimeni nu a reușit să-i înlăture și să preia cu adevărat conducerea țării, deși au trecut ani, zeci de ani. Cât despre entuziasmul acela, manifestat ca un adevărat tsunami, bun să fie folosit pentru scoaterea țării din mocirlă, acum s-a ales praful. Poate că și eu am avut în alcătuirea mea ceva din răul adăugat la vibrația înălțătoare a momentului. O tară grea, dominatoare, gata să mă transforme într-un personaj ranchiunos, orgolios fără motiv, de-a dreptul caraghios. Dar am devenit repede fir de praf și m-am trezit din alunecări, mi-am văzut adevărata față și am luat aminte. Și am realizat că poți rămâne în noroiul din drum la infinit și să nu-ți mai amintești că undeva, acolo sus, un loc a rămas gol. O urmă ce ar fi putut fi decodificată, transformată într-o istorie adevărată. Am deschis larg ochii, ca orice ființă interesată să înțeleagă unde te poate duce orgoliul și nesăbuința de a te crede buricul pământului. Când toți avem rolul nostru bine determinat. O lecție de câteva ore mi-a permis să mai câștig ceva din tumultul vibrațiilor pierdute. Nu-mi pare rău că am primit lecția, o meritam cu prisosință!
Fragment din romanul „Firul de iarbă”
0 Comentarii