România (non)educată - Mihu IANCU

 

Mihu IANCU 

România (non)educată

La o primă vedere ar trebui să ne scandalizeze lipsa oricăror preocupări literare şi a lecturii în rândul adolescenţilor. 

La o a doua vedere, această „îngrijorare” te poate duce cu gândul, privită mai atent, la: 

a) toţi acei profesori care, fie pentru a-şi masca propria incapacitate pedagogică fie pentru a găsi un ţap ispăşitor al propriilor frustrări, de orice natură ar fi ele, aruncă în eter, ori de câte ori au ocaziunea, placa „elevul nu mai citeşte”. „Pe vremea mea se citea nu glumă!”, mai zic aceştia ca şi când acea vreme echivala cu un fel de coborâre a Raiului pe Pământ. 

b) orice cetăţean dornic de exprimări bombastice, avid de senzaţional şi, nu în ultimul rând, fascinat de orice fel de degrigoladă socială, validându-şi astfel personalitatea mediocră în proprii săi ochi pentru căm vorba aia, oi fi eu prost dar când îi văd pe alţii mai proşti ca mine parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. 

La o a treia vedere nu ai cum să nu constaţi că suntem, azi, într-o cu totul altă eră. Una dată de manifestarea plenipotenţială, autoritară şi totalitară a computerului. Până la pătrunderea lui explozivă în toate aspectele vieţii – undeva pe la începtul anilor ’90; e vorba de anii ’90 pe plan mondial nu doar cei româneşti! – textul, scris de mână, se culegea mecanic: literă cu literă, semn de punctuaţie cu semn de punctuaţie. Aveai timp, aşadar, să scrii şi să citeşti sute de pagini pentru că, de altfel, alte distracţii la îndemână nici nu existau. La începtul anilor ’80, de exemplu, cine deţinea, în acelaşi timp, maşină de scris, televizor color ori pick-up cu casetă se chema că trăieşte în plin avânt tehnic; prin comparaţie, azi toate acestea îţi pot stârni un zâmbet vintage în colţul gurii. 

Azi, de asemenea, un text de peste 100 de pagini stârneşte instantaneu plictiseala. În cazul aproape oricărui. Îţi ia prea mult timp să-l cunoşti; altfel spus să-l citeşti. 

Azi eşti bombardat cu informaţie. Atât de unde te aştepţi cât şi de unde nu te aştepţi. Adolescentul măreţilor ani pandemici trăieşte înconjurat de un potop de fetişuri de text. O ştiţi cu toţii: combinaţia aceea stupefiant de nocivă (pentru nivelul estetic al fiinţei umane) de imagine, care de cele mai multe ori nu spune nimic, şi textişor însoţind-o timid. Despre comentariile adiacente nu mai vorbim; ele însele formează o lume unde, ca-ntr-o piaţă, fiecare îşi urlă propria nimicnicie, orb şi surd la nimicnicia altora. 

E contextul care cere, mai mult ca oricând, azi forţa cuvântului. Noua eră, cea a computerului pătruns în sfere altădată existente doar la nivel de Jules Verne, impune, paradoxal sau nu, forţa exprimării sintetizatoare. Literatura nu-i pentru oricine. Ca bagaj minim de receptare a ei e nevoie de o personalitate aparte, înzestrată cu sensibilitate, apetenţă pentru estetic şi, de ce nu?, cultul cuvântului. Scris şi, mai ales, vorbit. Omul contemporan vorbeşte prea mult pentru ceea ce are de comunicat. Trăncăne. Se ascunde în spatele sunetelor. Rosteşte cuvinte pentru a-şi înnăbuşi golul interior. 

Noile compentenţe-cheie, emise de comunitatea europeană, necesare integrării sănătoase a unui absolvent de liceu pe piaţa muncii sunt: comunicarea într-o limbă maternă, comunicarea în limbi străine, competenţe matematice şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii, competența digitală, a învăța să înveți, competențe sociale și civice, spirit de inițiativă și antreprenoriat, sensibilizare și exprimare culturală. Niciuna dintre ele, aşadar, nu are legătură directă cu literatura. Decât dacă ai luat ceva la bord şi vrei cu orice preţ să crezi că, da, aşa e, literatura e vitală. 

Concluzia e simplă: învăţământul românesc a rămas tributar paradigmei din secolul trecut, acela în care textul se tipărea mecanic. Mai înainte să-i bagi în cap elevului comentarii literare despre opera nemuritorilor Eminescu, Marin Preda, Mircea Eliade sau Nichita Stănescu mai întâi învaţă-l să-şi preţuiască vremelnicia exprimării personale. Mai înainte de a-l pune să memoreze eseuri concepute de alţii şi transmise la clasă prin “pedagogica” artă a dictării fă-l să conştientizeze că aşa diamant necizelat cum e deţine o forţă, a exprimării scrise, pe care o poate pune în valoare doar să-l intereseze un pic frumuseţea cuvântului. Mai înainte de a-i preda literatură, de a-l face să dea teză din incoruptibilul Eminescu, neaşteptat de sensibilul şi morbidul Bacovia, giumbuşlucarul Creangă, ludicul Arghezi (în sensul că-i plăcea să se joace de-a vorbele cum le place unora să stea ore în şir în faţa ecranului mobilului) ori estetul Călinescu pune-l să vorbească despre propria sa lume folosind materialul cel mai simplu şi totodată cel mai spectaculos pe care-l poate avea cineva la dispoziţie: însăşi viaţa.