Toni MARȚIAN
Hamal în docuri
Odată cu găsirea unui loc de muncă s-a terminat și cu dormitul în gară. Aveam cu ce să-mi plătesc cămăruța pe care mi-au închiriat-o două femei în vârstă, mamă și fiică, în incinta curții în care locuiau și ele în alte două camere. Nu a fost ușor să le câștig încrederea. Eram un necunoscut, era anul unor bulversări sociale, cu multă nesiguranță în societate, cu „vid de putere”, iar ele - două femei singure. Și-au asumat un risc, mi-au dat un credit că nu eram totuși un infractor. Mi-au câștigat admirația.
Până la primul salariu au mai fost însă niște nopți pe care le-am petrecut la un alt confort, superior celui din gară. Am descoperit într-un hotel al orașului, că existau camere libere. Holul și baia acestora, probabil pentru ușurarea menajului, nu se încuiau nici pe timpul nopții. Totul era să mă strecor înaintea nopții fără să fiu văzut de vreun angajat al hotelului și tot așa trebuia să ies dimineața pe nevăzute. În micul hol dormeam chircit, pe jos. Era un spațiu închis, fără vreo fereastră. Liniște și întuneric. Aer închis. Evadam însă cu gândul din acel loc, îl lăsam să zboare liber și astfel spațiul acela strâmt se lărgea în jurul meu, devenea luminos.
Munca mi-am găsit-o într-un port. Știam că la o muncă grea ca cea de hamal nu este cerere mare de aceea am mers să-mi încerc norocul la ușa directorului de port. Aflasem că e o persoană nouă pe acest post.
În urma evenimentelor din decembrie șefii multor instituții și întreprinderi au fost schimbați pe motivul că sunt oameni ai vechiului regim deci, pătați pentru că au pactizat cu dictatura. Au fost propuși și aleși alți oameni în loc, dintre cei care s-au ținut departe de funcții până atunci sau au criticat pe față sau pe ascuns regimul - așa numiții dizidenți, marcanți sau mai mărunți. Acesta a fost, în acele vremuri, criteriul principal pe baza căruia unii au ocupat funcții de conducere. Iar când omul e nou pe funcție, caută să fie mai binevoitor. Pe acest lucru am mizat când m-am hotărât să merg la noul director al portului. Era un bărbat mai mic de statură, de vârstă până în 40 de ani, îmbrăcat nu în costum cum se îmbracă de obicei directorii ci într-o geacă tinerească și blugi.
- Da, știu despre ce e vorba, am avea nevoie de un om la docuri dar să știi că munca e grea. Cei pe
care-i am sunt învățați cu hămălitul. Te văd cam tinerel, neînvățat cu munca - îmi spuse acesta.
- Voi munci, sunt capabil de orice muncă. Am mare nevoie de acest post.
După ce m-a mai descusut puțin în legătură cu motivele care îndemnau pe cineva care venea de la o facultate, să ajungă să lucreze ca hamal, s-au mai risipit suspiciunile și, căpătând mai multă încredere mi-a dat acordul ca în ziua următoare să încep munca.
L- am adaptat repede la condițiile muncii de docher. Aș fi primit să lucrez orice, oricât de greu ar fi fost, fără să mă plâng sau să revendic ceva legat de drepturile lucrătorilor. Ce făceam era ca o penitență pentru mine. Și tot nu era suficientă pentru mine corvoada cu sacii și cu datul la lopată... Îmi încleștam dinții și cu o curea din piele tare pe care o strângeam în mână, loveam, loveam... până când simțeam că sufletul mi-era mai ușor, că un dușman ce sta cuibărit în mine, era nimicit.
Mă angajasem într-o echipă cu personal cu vechime, învățat cu munca din docuri. Lucrătorii din echipă erau ca niște mașini de cărat, căliți de atâția ani de hămălit. Nicio sarcină nu era grea pentru ei, fie că descărcau cu brațele și cu spinarea lor sute de saci de zeci de kg fiecare, fie că încărcau cu lopata tone de minereu sau piatră , din barjele venite pe Dunăre, în mijloace de transport terestru. Greu era momentul în care toată lumea se bucura de odihnă (duminica sau în alte sărbători) în zilele calde de vară mai ales, iar ei aveau o zi obișnuită de muncă. Aveau un sentiment omenesc de frustrare la vederea celor care se îndreptau spre locuri de agrement și distracție iar ei, fiecare cu câte o lopată pe umăr, spre locul de trudă.
Cu cei din echipă eram respectuos, căutând să mă fac acceptat de colegi și să intru în spiritul vieții lor.
În clipele de răgaz fiecare dezvăluia câte o poveste a lui de viață. Când o aflai, descopereai în ei un alt suflet, o altă voce, o altă privire care te înduioșau. Parcă fiecare își păstrase într-un colțișor al lui ceva duios, copilăresc pe care munca brută, ,,de ocnaș” nu reușise să îl distrugă.
- Lasă Dumitrule - mai spunea câte unul - că mai ai puțin și ieși la pensie și scapi de pietroaie și de praf.
- Ei - se auzea replica - crezi că mă pun să stau pe prispă? Dacă mi-o da democrații ăștia pământ am să am ce face. Dumitru era om de la țară, făcea în fiecare zi naveta până în port. N-ai fi zis, când îl vedeai, uscățiv, cu obrajii supți și cu câțiva dinți în gură și ăia de metal, că îi întrece la muncă și pe cei mai tineri ca el și mai voinici.
Altul se lăuda cu bărbăția lui, că nici acum la cei peste 60 de ani ai lui, nu o lasă pe nevastă în pace.
Cel mai des munca era la rujat (curățat) vapoarele după descărcarea, cu utilajele mari, a minereului. După rujare, cala vasului trebuia să rămână curată, prin măturare, ca podeaua de acasă. Acest lucru intra în obligația personalului de pe vas însă marinarii dădeau un ciubuc docherilor să-l facă ei. Erau mulțumiți și unii și alții. Se lucra voinicește, cu tragere de inimă.
Într-o zi, un marinar indian m-a chemat până la cabina lui de pe vas, și-a deschis frigiderul și mi-a dat de acolo o cutie. Era de Pepsi-Cola. Nu mai băusem până atunci așa ceva. Gestul lui a fost unul simplu, firesc. I-am mulțumit și i-am zâmbit, înțelegând că știa că pe vremea aceea, noi nu vedeam așa ceva decât în filme. Când m-am întors la colegi am scos cutia din buzunar și am oferit-o să bea fiecare din ea. Am savurat cu toții, câte două înghițituri, atât cât ne-a revenit la fiecare. Am fost bănuit că mi s-a mai dat și altceva; s-au convins însă, pipăindu-mi șuba că nu mai primisem nimic în plus.
Felul acesta de a împărți o marfă așa de rară ca să ajungă la toată lumea, îmi aducea aminte de un film... Da! De ,,Soarta unui om”- un film rusesc în care un personaj, un prizonier rus a fost supus de către nemți la un test. I se proba rezistența la băutură. Primea chiar o recompensă dacă reușea să rămână în picioare după ce ar fi băut o sticlă mare de votcă. Rusul a băut-o, plecând pe picioarele lui la ai săi, în lagăr, pe o vreme de viscol, înveselit bine, cântând mi se pare, pe drum, cu o bucată de slănină sub braț și cu o sticlă de votcă în mână. Ajuns în baracă a împărțit slănina în bucățele mici, cântărindu-le cu un cântar improvizat, să ajungă la toată lumea în mod egal, fiecare dintre camarazi având parte și de un gât de votcă.
Munceam cu brațele. Mintea și sufletul îmi erau ocupate cu altceva. Munca brută îmi tocea din instincte, elibera energii. Acum mă aflam la o cotitură a vieții și parcă așteptam ca cineva din afara mea să hotărască pentru mine, în ce direcție s-o iau. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă și mă întrebam ce fiară care zbiară după libertate zace în mine, gata să se năpustească asupra celor care i se opuneau?
Poate că, dând timpul înapoi, afli acolo rădăcina unor însușiri din firea ta și a unor fapte pe care le-ai săvârșit mai târziu în viață. Nu este așa și în natură? Plouă aici dar vântul a adus norii de undeva, poate de departe, unde soarele a ars și apa s-a transformat în vapori.
0 Comentarii