Crezul - Mihu IANCU

 

Mihu IANCU 

Crezul

- Să vezi fază: coboram şi eu scara când, brusc, m-a abordat o babă, începu Dinu Şerbet, în vreme ce interlocutoarea lui nu se putea abţine să nu se gândească dacă făcuse bine că se vopsise roşcat, dacă noua sa coafură realmente o prindea sau dacă prietena ei chiar spusese adevărul când îi declarase că are o siluetă de invidiat. Un babonet, mai exact, evidenţie Dinu intuind că amica sa fuge, iarăşi, cu mintea prin tot felul de coclauri. La etajul al doilea. Deschisese uşa cu o viteză uluitoare pentru vârsta ei şi apoi nici mai mult nici mai puţin: să vin să-i montez şi ei masa. Am rămas siderat: de unde până unde eu şi montatul? Apoi mi-am zis că babonetul ori delirează ori, vederea jucându-i feste, mă confunda. Nu vă supăraţi, zic, simţind cum mi se face părul măciucă de nervi, cine v-a spus dumneavoastră că aş monta ceva? Am faţă de monteur? Aşa am luat-o, cu dumneavoastră, deşi, la firele de mustăcioară ce i se tot agitau pe buza superioară, apelativul „babo” ar fi fost mai potrivit. N-a înţeles faza cu „monteurul”, cel puţin asta am reuşit să citesc în ochii ei. Mi-a spus ceva despre cum geaca mea a indus-o în eroare întrucât persoanele care i-au aranjat vecinei săptămâna trecută biblioteca erau îmbrăcate la fel.

- Nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu confundată cu altcineva, spuse interlocutoarea lui Dinu. Cum e? Bănuiesc că trebuie să fie fascinant, nu?

Dinu se uită mai cu luare aminte la vară-sa pândind semnele care ar fi dat-o de gol că-l ironizează dar cum nu zări niciunul continuă ca o sonată de Beethoven cântată sub clară de lună:

- Te simţi popular. Într-o primă fază. După aceea, dacă ţi se reiterează des ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai o mutră banală. Şi dacă da de ce tocmai tu? Altuia nu i se putea întâmpla? 

Cum ea dădu să comenteze el i-o luă înainte:

- În primul rând că nu aveam geacă ci vestă. Purtată peste o cămaşă. În al doilea rând: aveam şi o geantă. Poate freza mea de un leu optzeci să-i fi atras atenţia că-n rest nu aveam nimic din muncitorii ăia de care pomenise ea. În fine, mă pufnise la final un râs, ca pe tine acum, de nu mă mai puteam opri. Râdeam pe interior că-n exterior eram de o seriozitate morbidă. Să fii confundat cu un lucrător de la Dedeman ce asamblează uşi! Noaptea minţii!

- Tare faza, zise şi interlocutoarea lui căutând, în acelaşi timp, ceva prin poşeta-i. O fază trasă de păr, adăugă ea aparent aeriană. Eşti sigur că n-ai inventat nimic? Sună, aşa, spusă să te binedispună.

Trecură clipe bune până să-i răspundă. În timp ce se deplasau (spre o locaţie numai de ei ştiută) îi abordă una, prietenă cu interlocutoarea lui Şerbet. Se purtă o discuţie atât de încărcată de clişee încât Dinu îşi aminti de Magda, o pictoriţă de un nonconformism sălbatic, care îi declarase că dacă s-ar apuca mâine (avea 32 de ani) să noteze de câte ori a dat cu „bună ziua” şi „bună dimineaţa” ar umple rapid un roman de 1000 de pagini. Ocazie cu care râse zgomotos. Prietena interlocutoarei lui crezu că Şerbet se amuză pe seama spuselor ei – nişte glumiţe de şcoală profesională – şi-i aruncă o privire intimă. Imun la astfel de tertipuri, Dinu se simţi pătruns doar de un acut sentiment de penibil. Şi izbucni într-un râs sincopat, cu grohăieli mici. Atunci vară-sa râse şi ea, amuzată de râsul lui. Chestiunea îi provocă lui Dinu un superrâs. Rîseră toţi trei, ca nişte electrocutaţi, minute bune.

- Mi-e greu să mă pronunţ, spuse el reluând discuţia după ce prietena verişoarei sale se evaporă din peisaj lăsând în urmă o dâră de parfum dulceag. Poate că am inventat, aşa, pe jumătate.

- Nu pricep de ce te ascunzi, mai ales în faţa mea, spuse ea luându-l de braţ.

- Bine, am inventat-o. 

- M-ai minţit, deci. Ştiam eu. Eşti un scump pervers. Aş zice că ai o problemă la căpuţ, un început de schizoidism, dar mi-e teamă că ai să-mi spui că nu-ţi prea pasă. 

Dumnealui ar fi dat să-i trântească o replică – ah, ce i-ar mai fi trântit-o! – dar, de data asta, se abţinu. 

Puse stranietatea clipei şi comportamentul fetei pe seama evenimentului recent şi tăcu.

Deplasarea continuă în linişte.   

Verişoara trecuse, nu mai devreme de şase săptămâni în urmă, printr-o întâmplare destul de traumatică. Altele, în locul ei, nu şi-ar fi revenit atât de repede. Şi, în acelaşi timp, atît de bine. 

Iată naraţiunea; pentru curioşi, desigur.  

“Cuţitul se lipi de gâtul femeiuştii suficient de tare ca individa să-şi simtă viaţa atârnând de un fir de păr şi suficient de moale ca lama să nu-i taie carotida din prima, aşa cum numai un neam prost într-ale violurilor în miez de noapte ar fi în stare s-o comită. Şi, vorba aia, România postdecembristă e încă plină de Doreli. În orice domeniu.

- Dacă ţipi te s...

Cât p-aci să rostească „spun”. Ptiu, blestemul lui Dorel!

- Nu ţipa că-ţi iei adio de la viaţă, înjghebă el.

Fata se conformă. Nu neapărat pentru că ar fi ţinut la viaţa-i ci pentru că era de-a dreptul stupid să mori... pentru că ai simţul umorului. Auzi la el: dacă ţipi te spun! Doar la grădiniţă mai întâlneşti asemenea exprimări. 

După care îi pică fisa:

- Tu nu eşti cumva criminalul ăla în serie pe care-l caută poliţia de juma’ de an?

Luată prin surprindere, mâna insului se blocă taman la un centimetru de „terminus paradis-ul” victimei. De undeva de sus năvăli peste ei un miros de pifteluţe în care gospodina băgase usturoi la greu. Jos, la ghenă, după lift, duhnea a blană de pisică peste care careva, dintr-o distracţie oarecare, turnase puţin Lenor. Lama cuţitului se distanţă milimetric de gâtul victimei. Sau aşa i se păru ei.

- Dacă tu chiar eşti ăla căutatu’ de sticleţi stai liniştit. N-o să spun nimănui. Mormânt. Fiecare cu meseria sa. Domnul judecă nu oamenii, completă ea trăgând pe nări îmbietorul miros de pifteluţe cu usturoi.

„Chiar aşa, îşi continuă fata ideea în cap, cine găteşte la ora asta târzie din noapte o fi vreun gurmand care vrea să cîştige la Mastărşef. Că altfel n-are niciun sens.”

- Nu ştii, baby, ce poa’ să facă un criminal în serie? rosti brusc ciumecul scoţând-o pe insă din intimitatea gândurilor. Nu ştiu ce rău poate fi acesta?

- Dacă ai eliminat două sute de victime atunci, da, te pot considera un criminal în serie şi voi începe să tremur ca atare, zise ea cu o siguranţă de sine ce o surprinse până şi pe ea. Dacă nu, nu!

- Două sute? se pomeni şoptindu-şi în barbă individul iar mâna începu să-i tremure; fin dar totuşi tremurici. Fir-ar, n-am ajuns decât la 132.

- Dacă nu ai atins acest indicator de performanţă nu-i timpul pierdut. Îţi pot oferi o cărticică. E la mine pe noptieră: cum să devii un criminal în serie de succes. Marfă rău. Capitolul al treilea e favoritul meu.

Luat a doua oară prin surprindere individul lăsă cuţitul jos, aşa, ca şi când i s-ar fi ordonat să-l lase. Fusese atins în amorul propriu? Îi amorţise braţul? Un banal moment de slăbiciune/neatenţie?

...doar ieri se convinsese că un criminal în serie devii după fix o sută de victime... două sute părea cam mult...

- Cuţitul ei de viaţă, mai reuşi ciumecul să stoarcă în timp ce poşeta muieruştii, deloc uşoară, îl izbi între picioare. 

Fata o zbughise în noapte cu o viteză de invidiat. Criminalul – după ea. Fata o zbughise pe uşa din spate a blocului, acolo pe unde, de altfel, câţiva adolescenţi de bani gata obişnuiau să-şi parcheze în trombă puternicele patru ori patru. Ceea ce avu loc şi acum. Cu precizarea că un astfel de tanc îl luă pe sus şi pe ’mnealui. La aterizare, cuţitul insului, după o traiectorie fabuloasă prin aer, se oprise fix în carotida acestuia. Pe fată ia-o de unde nu-i. Se topise în noapte ca o nălucă. 

Sfârşit.” 

Castanii îşi scuturau podoaba. Mirosea a tulburel. Studenţi grăbiţi, cu privirea aia care te ducea cu gândul la o viaţă ca-n filme, se strecurau pe arterele oraşului, împuţindu-le.

- Spune-mi totuşi cât din povestea ta ai inventat. Sunt curioasă, tu! 

- Nu trebuie să-ţi spun nimic, scumpă verişoară. Nu simt nevoia. Imaginează-ţi şi singură. 

- Nesuferitule! Nu te prinde deloc aşa, spuse ea mai mult ca să nu tacă.

- Ţi-am spus-o de un milion de ori: nu dau doi bani pe ce mă prinde sau ar trebui să mă prindă. Nu am această abilitate de a mă conforma uzanţelor. Uzanţele miros a latrină. Mă interesează mierea esenţelor.