Doina DABIJA
Acasă şi eu, acasă şi tu
Dintr-un salon plin cu pacienţi, care la început păream mai mult un grup de prieteni, adunaţi aici pentru o suferinţă comună, am ajuns să fim din ce în ce mai puţini.
Zi de zi uşa se trântea de perete şi câţiva oameni, îmbrăcaţi ca nişte cosmonauţi, îl luau pe vreunul dintre noi şi nu-l mai vedeam.
La un moment dat, un coleg chiar s-a răstit indignat către ei, c-o voce în care se putea ghici plânsul:
- Îi externaţi numai pe cei aleşi, iar pe noi ne lăsaţi aici în suferinţă.Voi face plângere către director şi îi voi cere imediat să fim lăsaţi cu toţii acasă!
Mi-am consultat zâmbind ceasul de pe ecranul telefonului şi-am încercat să-i spun celui supărat vreo glumă nouă, doar ca să-l înveselesc cumva, dar în jurul meu nu mai voia să râdă nimeni. Şi-au întors toţi capetele spre perete, lăsând impresia că-i numără acestuia toate crăpăturile sau că şi-au găsit în el un prieten nou cu care să vorbească.
Când m-am trezit în dimineaţa următoare, colegul meu pesimist nu mai era în cameră şi m-am bucurat. De aceea i-am şi spus în gând: ,,Iată, prietene, degeaba ai fost ieri necăjit. Acum te-ai întors acasă şi tu…” Dar, prin acele gânduri şi-a făcut loc imediat zgomotul unui dangăt de clopot, și nu ştiu de ce, pentru prima dată în viaţă, m-am temut să rămân singur. M-am temut de tăcere. Apoi, nu ştiu de unde a venit o ploaie atât de puternică, încât am început să cred că peste oraşul nostru s-a întors potopul lui Noe.
Iar a doua zi, când am aflat că sunt transferat într-un salon mai bun, am râs în interiorul meu, fiind convins că în curând îmi voi revedea şi eu bătrâna casă.
M-am trezit într-o încăpere, unde în locul unui geam, erau montate-n perete mai multe ferestruici, prin care lumina nu putea să pătrundă. Probabil că era una dintre acele nopţi care nu se grăbeşte să plece. Iar în jurul meu nu se auzea nimic: nici voci de om, nici zgomot de paşi, nici măcar vreo ușă care să se deschidă, doar zgomotul unui ceas pe care-l auzeam foarte clar bătând undeva departe.
Şi, deşi era o oră tărzie, nu-mi era somn, când s-au apropiat de mine două asistente. Am încercat să le întreb ceva, dar una dintre ele i-a spus celeilalte: ,,Iată, a mai murit încă unul.” Am vrut s-o întreb despre cine vorbeşte, dacă-l cunosc cumva şi eu, dar vocea mi s-a oprit în gât, pentru că din peretele din spatele lor a intrat mama. Apoi, nu ştiu de unde, şi tata, un unchi, o mătuşă şi unul câte unul - toate rudele mele, până şi câinele din curtea casei părinteşti.
Şi-n timp ce, undeva afară - lumea nouă şi veche îşi continua clipa, mama mi-a mângăiat obrazul şi mi-a zis: ,,Hai acasă, dragul mamei!”
0 Comentarii