Adam Puslojić
Un Nichita veşnic bate:
un poet ca un popor!
Noi suntem în stradă, frate,
şi cântăm la un topor -
Care cântă-n capul nostru
aer negru-ntortocheat.
Ce ne facem cu-acest Monstru
atât de vitreg şi turbat?
În loc de apă, ne dă sare,
în loc de pâine, piatră tare.
În loc de înger, un drac mare
pe Golgota-n ochi ne sare.
Nu spunem nimic pe lume,
spânzuraţi de crucea vie -
unde Iisus ne dă nume
şi viaţă în pustie.
Aud un clopot! Vino, frate -
adună-ne aici, odată!
În Serbia sunt multe sate
unde n-ai fost niciodată.
Te aştept cu multă teamă,
am răbdare cât o piatră.
Acolo, la tine, ia-mă,
unde câinele meu latră -
Unde şarpele nu muşcă,
unde pasărea nu moare -
ca un leu încuiat în cuşcă,
visând o rană ce nu ne doare.
Am ajuns şi noi acasă
în lumina fără nume,
unde nimeni nu ne lasă
să schimbăm viaţa-n glume.
Vezi acum cum cântă poezia
şi lumea ne pune crucea -
atunci când moare ironia
dragostea la drum ne duce.
Neavând cuvinte multe,
clopotul din tine tace.
Piatra doarme, iarba zace,
tot dorind să te consulte.
Doar atât doresc şi eu:
aşa cum sună-n Dumnezeu,
clopotul tău nebun sunt eu!
Rămân aici şi bat mereu.
0 Comentarii