Mihu IANCU
O sinceritate contrafăcută
Camil Petrescu, deghizat în propriu personaj, posibil numit (generic) „scriitorul”, îi recomandă, în „Patul lui Procust” doamnei T. „să scrie”. Nu rezultă clar ce anume ar trebui doamna să scrie – proză scurtă, basm, roman, poezie, dramaturgie, eseuri – ideea de bază fiind aceea că dacă nu ar scrie „s-ar pierde un complex de experienţă şi frumuseţe, inutilă în inefabilul lui voit”. Doamna T. ezită temându-se ca nu cumva să comită greşeli de ortografie. „Scriitorul” îi atrage atenţia că „scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română”. După care îi subliniază secretul: „scriitorul e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără ortografie”. Cu toate astea, ţine să îi precizeze doamnei T. că „nu oricine poate fi scriitor”. Pentru că, bănuim, nu oricine e capabil de confesiune pe foaie sau, mai rău, nu e conştient de un astfel de concept. Şi nici nu şi-a pus vreodată o astfel de problemă existenţialistă...
Probabil că în perioada interbelică, atunci când se produce mult dorita sincronizare a valorilor autohtone cu acelea de pe plan european, astfel de afirmaţii sunau bine. Original şi, quod erat demonstrandum, la zi cu tendinţele actuale (de atunci!) ale literaturii. Probabil că tot din această cauză (şi nu numai din această cauză) George Călinescu, intuind aerul de butadă voit şocantă al afirmaţiilor camilpetresciene, s-a apucat să scrie, printre altele, „Enigma Otiliei” - din dorinţa de a demonstra că umanitatea canonică, exprimată prin naraţiunea omniscientă la persoana a treia, reprezintă adevărata cale a literaturii, a romanului, a genului epic. Experimentele îşi pot avea farmecul lor. Şi atât.
Revenind de unde am plecat: iată ce înseamnă, conform afirmaţiilor unuia dintre romancierii reprezentativi ai literaturii române, să scrii – să exprimi cu maximă sinceritate lucrurile pe care tu le experimentezi. Aplicând, vorba lui Marin Sorescu, acest „echer” scrierilor ficţionale (de pretutindeni nu doar celor autohtone) ar trebui să tăiem de pe listă până şi unele capodopere laureate cu Nobel. Însuşi „Patul lui Procust” e susceptibil de aşa ceva – cât, în fond, din Emilia Răchitaru se regăseşte în sinceritatea cunoscută, experimentată şi transpusă artistic de autor în text?
Ideea (fundamentală) ce se desprinde de aici, idee cu adevărat revoluţionară, şocantă chiar, (greu de digerat?) e că literatura rămâne o chestie de gust. Pe un anumit plan, între receptarea unui text ficţional şi degustarea unui oarecare preparat culinar nu-i nicio diferenţă. O carte care place criticii poate să nu placă masei de cititori. Şi invers. Asta nu înseamnă că acea carte e bună/proastă cu adevărat. În final contează cât de mult te regăseşti în ea, cât de mult înveţi pentru propria ta dezvoltare personală din lectura unei cărţi.
Şi iarăşi: dacă n-ai reuşit să înveţi nimic din acea lectură (fie şi după, să zicem, a patra reluare) nu înseamnă nimic: nici că eşti tu prea „dezinformat”, nici că acea carte e slabă. Nu, înseamnă doar că, în multitudinea de universuri reprezentate de textul ficţional, cartea aceea, parafrazându-l pe inventatorul becului, s-a dovedit a fi o modalitate greşită de abordare a problemei.
0 Comentarii