Liliana TOMA
Simplă poveste
Amurgește repede la liziera pădurii, soarele se stinge treptat, chiar dacă linia orizontului rămâne departe, unduind în căldura încă roșie. Pe Iliuț îl prinse târziul pe câmp, dar nu se grăbea. Ei, nu mai vede el așa frumusețe de zi prea curând!
Venise de ieri, îi promisese bunicii că anul ăsta merge el la cosit, n-o mai lasă pe ea, că e destul de departe până la fâneață și, oricum, ce putea fi așa greu să dea cu coasa? În ultimul an la medicină veterinară, își dorea să aibă o mică fermă a lui și să muncească pe câmp, alături de oameni, să simtă parfumul ploii și să vadă plesnind bobul de grâu sub sărutul neostenit al soarelui. Fusese crescut de mic de bunici, la țară și prinsese un mare drag de nesfârșitul câmpului, care-i da un sentiment curat și deplin al libertății, de peticul de cer pe care zeii desenau cu nori cele mai năstrușnice forme curgătoare. Îi era dragă până și neliniștea cu care cutreiera pădurea de dincolo de vatra satului căutând, cu înfrigurare și prudență, hribi, culegând leurdă și frunze de untișor sau zmeurică. Numai că nu și-a socotit bine zilele, iar bunica, de prea mare bucurie și luată prea repede cu surpriza, s-a buimăcit și ea, uitând să-l avertizeze, nu că asta ar fi contat prea mult pentru el, să mai aștepte o zi, până să iasă în câmp. Undeva, acolo, nedeslușit, într-un colț ferit de indiscreții, chiar și de ale lui, nutrea o vagă speranță că o va revedea pe Trandafira. O cunoscuse anul trecut, la sărbătoarea Sânzienelor, care se ținea în satul vecin și de la care era nelipsit, de când era de-o șchioapă și-i rămaseră încrustate pe retină ovalul perfect al feței și profunzimea ochilor, a căror privire îl străfulgerase rău, de rămase cam pălit, așa, o zi, două, cam încurcat la vorbă. Parcă l-a durut privirea aia fixă, calmă și rece, ca o bucată de gheață, dar i-a și plăcut.
Fericit și mândru că pusese la pământ iarba încă nesărutată de rouă, că mâncase pe brazdă, așa, ca în copilărie, bucatele puse în ștergar, așa cum făcea bunica lui dintotdeauna, că nimic din respirația câmpului nu-i îngrădea infinitul privirii, se așeză pe spate, pe un lat de iarbă cosită și duse mâinile împreunate deasupra ochilor, să nu-l supere lumina încă vie. Era cam obosit, cu toată tinerețea lui, dar nu vroia să recunoască. Nu-i totuna să-ți miști mintea în băncile facultății, sau să miști brațele constant, atent să nu-ți retezi picioarele, ritmic, să nu pierzi elanul și să nu obosești prea repede. Se mai înviora când se gândea la fâșneața de Trandafira. Avea fata asta un ce pe care nu-l putea dezlega, dar, lasă, dacă o va întâlni, știe el ce să facă. Așa, cu ochii acoperiți cu palmele răsfirate, să pătrundă doar câte o geană de lumină, cu zvâcnetul greierilor la urechi și cu mirosul dulce-acrișor al ierbii pătrunzându-i adânc în nări, urmă cu privirea, o vreme, zborul vioi și rapid al vrăbiilor și mierlei. La scurt timp, un vârtej dens de grauri întunecă cerul, brăzdându-l într-un spectacol grațios, sincron, cu fluierături și cu triluri de ciocârlii și țipete de gaițe. Vrăjit, se lăsă în voia închipuirii și o somnolență dulce, mai mult o amețeală catifelată îi luă în stăpânire trupul și mintea. O perdea delicată de neliniști și bucurii îi juca pe pleoapele care tresăreau ușor, destinse și străvezii, ca o aripă de libelulă. Întinse o mână în lateral, căutând parcă ceva, apucă un smoc de iarbă și-l strânse cu putere.
Un glas înfundat, care se ghicea feminin, cald și blând, dar autoritar, în același timp, se lăsă paralel cu urechea lui și-l mustră, ușor și delicat, că tocmai azi și-a găsit să iasă în câmp. Tocmai azi, când ea venise rotindu-se în aer și cântând, fluturându-i spice, așteptând să-l întâlnească, să-l ia de mână și să-l plimbe în lung și-n lat prin bogăția holdelor, prin răcoarea pădurii, să-i dea licori să bea, să-l hrănească cu nectar și să-l ducă în sălașul dintre zări. Prin aburii calzi ai somnului îi vedea, nedeslușit, chipul. Părea de o frumusețe stranie, rece. Era îmbrăcată țărănește, cu o iie vaporoasă, albă, cu motive geometrizate ciudat, într-un amestec de spirale, cercuri și cruci, lungă, măturând pământul, încinsă cu un brâu lat, de culoarea spicului de grâu încă necopt și o eșarfă tot albă, din mătasea viermilor, ce-i sublinia gâtul delicat. Părul lung, dat pe spate, mai că-i ajungea la șale, era prins pe creștet într-o cunună din spice împletite cu fire de iarbă nesărutată de coasă și lujeri de salcie, culeși la primul ceas de după miezul nopții. Cu fața albă, aproape translucidă și un zâmbet rotunjit frumos și viclean în colțul gurii, arcuit peste buzele roșii, se apropia și se depărta de Iliuț, parcă nu atingea pământul, nu pășea, aproape plutea în alergare, întârziind în aer, ca și cum ar fi zburat cu încetinitorul.
Robit, tânărul se ridică dintr-o dată drept în picioare, ca o scândură, și, cu ochii mai mult închiși printre genele aproape lipite în somnul fără noimă, întinse mâinile spre ea, s-o cuprindă, dar căzu la loc, neputincios. Făptura se trase ușor înapoi, devenind tot mai transparentă și înșelătoare, până s-a făcut o linie de foc în orizontul înecat în roșu, ce sta să adoarmă.
Să fi trecut așa, un timp ce nu putea fi măsurat cu ceasul, poate mult, poate puțin, când, deodată, Iliuț se simți privit intens și lung, în nuanțe de ape verzui, scăldate-n negru. Avu un acut sentiment de apăsare fierbinte a pleoapelor, aproape dureros, își încordă trupul și se ridică într-o rână, încercând să se dezmeticească. Văzu, cu coada ochiului, un fel de umbră ce sta în picioare lângă el și, privită de jos în sus, părea a nu se mai termina. Se ridică brusc, aproape țâșni în picioare, ca și când ar fi fost propulsat de un arc și abia găsi o voce gâtuită, cu care să rostească:
-Trandafira… ce faci aici, ce-i cu tine… ce-i cu mine? Iartă-mă, nu… nu știu ce să spun…ce se-ntâmplă?... Mi-e rușine să mă vezi așa…
Femeia nu rosti niciun cuvânt. Duse un deget la gură, țuguind puțin buzele, fixându-l cu aceeași privire imobilă și intensă, pe care el o văzuse mai devreme, în adormire, își dezlegă eșarfa albă de la gât, o sărută, o mângâie ușor, trecând-o dintr-o mână în alta, apoi o înfășură în jurul gâtului bărbatului cu mișcări line, dar sigure și începu să se învârtească pe lângă el, călcând și bătătorind iarba care se ofilea imediat, ca și cum un pârjol ar fi trecut peste ea. Tânărul rămase năuc, împietrit, cu privirea pierdută, împâclită, atârnând pe orizontul care unduia sub ochii lui, nepăsător. Inert, era mișcat doar de răsucirile tinerei, ca o marionetă de cârpă. Gura începuse să se strâmbe intr-un rânjet batjocoritor, capul să-i cadă când într-o parte, când în alta, de parcă ar fi fost pe jumătate descăpățânat, chipul devenise ceruit și vinișoare subțiri, vineții îi împânziră obrajii. Ochii împăienjeniți își pierdură culoarea și sclipirea, afundându-se în orbitele cavernoase, iar mâinile defilau prin aer, spasmodic.
Femeia continua să se învârtă, să danseze, bolborosind ceva între scâncet și incantație, privind cu voluptate la bărbatul care zăcea, acum, căzut pe brazdă, în timp ce dincolo de asfințit, macii rătăciți prin resturile ierburilor își închideau, de durere, roșul sângeriu, într-o rugă a deznădejdii…
Proză premiată la Concursul de proză scurtă POLARIS, Ediția a II-a, 2022
0 Comentarii