George APOSTOIU
Timpul zero sau emigrația ca ideal contrazis
Scriitoarea Monica Săvulescu Voudouri publică un roman despre emigrație, Înainte de timpul zero, pe care îl recomand cu căldură cititorilor. O precizare: scrisul modern și post modern cunoaște formule dintre cele mai novatoare, romanul de ex. aproape că nu mai poate fi încadrat în matca lui definitorie ca gen epic. Cândva, Ibrăileanu socotea romanul după factura construcției: de creație sau de analiză. Astăzi o astfel de înțelegere este cu totul depășită, romanul a fost contagiat, istoria, antropologia, psihologia și alte discipline i-au schimbat particularitățile identitare. Monica Săvulescu recurge la sociologie încercând să pătrundă cu instrumentele unei astfel de discipline în universul acestui fenomen al secolului XXI. Rezultatul este neașteptat de bun. Autoarea pune reflectorul peste destinul a două comunități de emigranți, grecească și românească, personajele romanului ilustrează, ca să spun așa, concluziile sociologului. Este un loc comun să spunem că emigrarea își are justificarea ei economică, politică sau socială. Sau că aspirația la libertate este un drept. Un astfel de drept l-au folosit patru-cinci milioane de români după 1990. Ce știm despre viața lor de împrumut? Cum interpretăm sau cum judecăm hotărârea lor de a-și părăsi familia sau țara? Este aceasta o soluție de viață sau o aventură? Iată câteva întrebări firești. Și încă multe altele.
Emigrația grecească din Olanda - această țară protestantă și ultra emancipată în același timp este hârtie de turnesol a judecății - provine din refugiații politici din timpul războiului civil din 1946. Cea românească este mai recentă și, deobicei, are cauze politice înainte de 1989. Grecii și românii, crede autoarea, aparțin unui spațiu civilizator comun, cel balcanic. Diferențele sunt importante și, în plus, de luat în seamă. Nu intru în detalii, dar semnalez în treacăt spiritul de solidaritate al grecilor și visul lor de izbăvire a suferinței înstrăinării prin reîntoarcerea în Elada, patrida lor. Românii și ca emigranți rămân atipici. Înainte de 1990 condițiile părăsirii țării erau dramatice, își lăsau zălog în țară copiii, iar patriile de adopție nu se dovedeau limanul fericirii. Această nefericită experiență continuă și după căderea comunismului când milioane de români își părăsesc familia și țara în căutarea agonisirii sau a succesului. Mai multă libertate, mai mulți bani, pare să fie deviza lor! Unii fac mesa, adică îngrijesc bătrânii, le asigură higiena corporală înainte de moarte, alții trudesc în speranța că își vor depăși condiția socială. Intelectualii întră într-o altă categorie, cea a aspirației la succesul profesional pe scena lumii. Occidentul este pentru mulți un fel de Eldorado, emancipat,civilizat, bogat. Experiența directă, nici a emigranților de dinainte de 1990, nici a celor de după nu le-a dat întotdeauna dreptate. ,,Am crezut că emigrând, răspunde la o anchetă un român, îmi voi face profesia la cel mai înalt standard, că voi trage, cum se spune, cu tunul. Și când acolo m-am pomenit luptându-mă cu praștia”. Un profesor universitar care a cântat înainte de 1989 Deșteaptă-te române! și a făcut pușcărie politică nu este nici el fericit în patria de adopție. După 1990, unii nu au mai avut nici praștie. O balerină talentată, Marina, sfârșește în iadul drogurilor. Răspunzând la o anchetă sociologică în rândul emigrației române de dinainte de 1990, cineva îi spune Dariei, sociolog că a ajuns la concluzia că a schimbat dictatura comunistă cu dictatura consumistă.
,,Democrația o ai în tine, te naști cu ea, nu o înveți de la Clinton”! constată cineva. Nemulțumiți de condiția de emigranții, români intelectuali devin critici și justițiari întârziați. ,,Noi am fost elitiști și ne-am considerat întotdeauna europeni, astfel încât șocul ignorării noastre în lumea euroatlantică ne-a traumatizat aproape pe fiecare într-un fel sau altul; trauma ne-a făcut ca atare vanitoși, refulați și nesiguri…”. Daria, sociolog, constată că românii suferă de sindromul idealului contrazis. ,,Care e diferența între a te vinde în Est sau în Vest. În Est ți se flutură pe la nas mirajul unui ideal societal. În Vest n-a fost nevoie de nici un alibi, ne-am vândut pur și simplu pe bani”. Ceea ce nu-și imaginau, nu anticipau românii dezrădăcinați era realitatea nouă în care s-au trezit: ,,Experiența emigrării este una individuală, personală, singulară pentru fiecare individ în parte”, constată Daria. Ajunși în Occident, mulți dintre români sunt striviți de diferența de sensibilitate umană. ,,Uite marea contradicție a generației noastre. Idealul contrazis, greu de localizat. Ideea, deci, că viața ne este dată ca s-o trăim eroic este probabil o utopie. Ca multe altele, care ne-au iluminat și, mai apoi ne-au întunecat zilele”. Dezorientați, unii încearcă să se adapteze pliindu-se moral. ,,Măi, Sofia, ce naiba tot mulțumești tu atât? Așa v-au învățat probabil acolo, în țările voastre comuniste. Și vă purtați de parcă ați fi slugi”.
Să citim romanul avertizați de constatarea unui olandez, doctorul Hans care încearcă să-l salveze pe Vasile-sfântul, cel care își pierduse până și încrederea în Dumnezeu: ,,Viața asta nu știm ce e. Nici moartea nu știm ce e, ca să facem alegerea”. Hans a stat trei zile și trei nopți la căpătâiul lui Vasile încercând să-l scoată din ghearele morții. Există, iată, un umanism al profesiei. Putea Marina să nu-și pună capăt vieții?
În momentul nefastei decizii nu a avut un Hans lângă ea. Romanul Monicăi Săvulescu Voudouri ne șochează prin brutalitatea unor adevăruri. Este emigrația un ideal contrazis? Răspunsurile - nu este unul singur - la această întrebare face romanul deosebit de interesant.
0 Comentarii