Adrian George ITOAFĂ
Fragment dintr-un câmp cu maci
Astăzi nu am găsit altceva mai bun decât să exprim recunoștința că suntem, când puteam să ne fim străini, dematerializați printre maci.
Și apoi cum te-aș fi cunoscut din mulțimea infinităților neîntrupate?
Sigur ne-am fi atras în tot lanul cu maci.
Mirosind sângele macilor jertfiți pe câmpul cunoașterii, ne identificăm ca supraviețuitori ai sentimentelor, deși răniți de orgolii.
În bătaia vântului turbat ne simțim ca minuscule baobe de maci, adunate între semeni, acoperiți de petalele roșii.
Ah! Iar am nimerit pe un câmp minat, între coarne de taur, separându-ne de restul. Rodim pe copitele împământenite ale unei stânci. Apa curgătoare vrând să evadeze din matcă, trage de noi și în loc să ieșim, cădem și decădem din cascadă.
În cele din urmă, secerați de fiori, ne târâm trupurile sub adăpostul eroilor maci și îmi placi.
Dacă vom supraviețui oferindu-ne trupurile ca pansament pentru rănile sufletului, sigur ne vom decora ca iubiți, adăpostiți de macii jertfiți.
Răsăritul rămas bucură fiecare zi, pare o hipnoză dată de medicație, ușurează deșărtăciunea unor împovărați, adunați în robia strigătelor întemnițate, unde briza vine și rămâne uitată, doar un dăngăt pătrunde conștiința și accelerează stări.
Printre macii uitați, câțiva grauri cuprinși de boli, cad pe solul fertil. Ciripesc atât de grav, că satură gălăgioși, amintirea unei veri dezertate.
Și noi măcinați ca la moară, în cuprinsul altor minuscule boabe, ne detașăm alegând bobul vindecat, îmbătându-ne iară printre rochiile roșii ale macilor.
Câți maci au rămas inhalați de solul arid?
Fără număr și cresc cât ai clipi printre trupuri fragile, ciobite cât să permitem a ne dărui florilor.
Ne pansăm cu fericirea de ieri, uitând că suntem dați anotimpului, nu mai dor strigătele dispersate pe ruinele timpului, doar noi silabisim între arii sfârșite. Această durere ne vindecă.
Cum putem striga înaintea strigătelor auzite?
Nu se poate iubite, spuneai!
Așa că, ne vindecăm cu smirna ieșită din trupuri iubite ce aprind dorințe umane.
Și macii, macii cui rămân, dacă noi nu rodim?
Le vom fi până la epuizare, existând permanent pe culoare.
Nu trebuie să așteptăm viitorul incert.
Florile-s roșii?
Încă-s roșii.
Frunze adunate-n părul ierbii anulează cadența ploilor împlinite, sfârșind pe tăișul coasei nemiloase și tu, cu ochi mari, albaștrii plângi pe sfârșitul verii, inundând spațiul cu maci. Nimeni nu te ia în seamă, parcă orbi ar fi sau surzi, fiecare trece agale, se consumă în bătaia lină de vânt, și e toamnă.
0 Comentarii