La restaurant - Mihu IANCU

 

Mihu IANCU

La restaurant

- Pixul e, fără îndoială, depersonalizarea mecanicii scrisului de mână. Stiloul? Eleganţă, stil. Personalizare şi, nu în ultimă instanţă, personalitate. 

După care trase o sorbitură zdravănă de ciorbă. O sorbitură burgheză, sănătos de primordială, aproape obscen de sănătoasă. Era vorba despre o ciorbiţă exact cum îi plăcea dumnealui, o ciorbiţă ca la mama acasă: legume, franjuri de ou, mirodenii, smântână. 

- Vezi-ţi de treabă. Sunt sigur că mulţi au privit cu suspiciune apariţia stiloului la vremea lui. Şi a lor implicit, hi-hi. Ce glumiţă seacă, aşa, ca de final de început. Fâs-pâs. Aşa, unde rămăsesem? Aaa, da... la ăia impliciţii. Care ei, dacă n-au privit cu suspiciune apariţia stiloului ci, din contră, au acceptat-o... ăăă... pe ea, pe apariţia asta imbeciloidă... ăăă... aşaaa... deci au acceptat-o mai ceva ca pe un dar natural sau, na, au văzut-o ca pe o evoluţie firească a modernizării tehnicii scrisului iată că astăzi scriem tot cu pixul. Dar asta atunci când nu ne folosim degetele pentru butonarea tastaturii, fie ea şi una de tip touchscreen.

După care îşi înmuie lingura adânc în farfurie, deschise o gură cât o şură şi înghiţi cu plăcere nedisimulată. 

- Mamă, ce bună-i fasolica asta, abia reuşi să rostească în timp ce câteva bălişoare i se prelinseră discret pe bărbie. Eşti sigur că nu vrei şi tu? 

Ăla cu ciorbiţa îşi văzu nestingherit de ciorbiţa sa. 

- Desigur nu asta e marea problemă, replică el cu un soi de gât strâmb. 

- Hai că mi-ai luat vorba din gură, ca să zic aşa, o întoarse aproape instantaneu cel cu fasolica. Uite, vezi tu, exact asta e marea problemă: mai ştii cum o să scriem peste o sută-două de ani? Poate că scrisul fizic şi cartea fizică vor fi înlocuite cu chestii d-alea mentale. 

Şi mai înainte ca cineva să aibă timp de-o replică – oricare ar fi fost ea – fasolitul pescui ciolanul din farfurie şi unde nu se încinse acolo, pe loc, o ronţăială de ziceai c-au năvălit extratereştrii taman pe păşunea lu’ badea Gheorghe. 

- Scrisu’ şi cititu’ direct dân cap, rosti printre dinţi fasolitul. Sau în cap, depinde de cum vrei s-o iei. 

Un rest de os zbură discret sub masă, altul rămase în farfurie. Fasolitul înfipsese furculiţa într-o bucăţică de pâine şi unse cu ea ce mai putea fi uns. De prin farfurie. 

- Marea problemă e conţinutul, zise el cu un aer filosofic. 

Cel cu ciorbiţa ridică atent bărbia din troacă, îşi înăbuşi râgâitul (doar pe primul că pe al doilea, sosit cu viteza teleportării imediat după primul, îl lansă pofticios), şi-şi privi interlocutorul în ochi. Fix cu privirea unui dezaxat mental intrat în posesia unei mitraliere cu gloanţe explozive. 

- Conţinutulcui? Al pixului? 

- Nu gigi-boschet mic. Conţinutul cărţii. Al textului, na, mai simplu spus. Mai simplu de atâta chiar că nu pot. Clar? 

- Vag. 

Dar nu păru deranjat de asta. Continuă să soarbă ciorbiţa cu mişcări prudente. Şi de parcă ar fi regretat că se va termina aşa de repede. 

- Ideile, prietene, nu ţin cont de formă. Că scrii cu pixul sau stiloul, că scrii într-o carte reală, cu coperţi de piele şi mirosind a carte ori scrii într-o carte virtuală mirosind a... ăăă... server... da?... e egal cu zero. Ideile fac cartea mare, aşa cum omul face pe haină nu invers. Ce, dacă conversaţia noastră ar fi fost citită într-o carte sau, mai nou, într-un spaţiu virtual, ai putea şti unde şi când şi cum scria autorul acest text? Mai ştii, poate că era îmbrăcat în costumul lui Adam într-o seară caniculară de vară, scria în bucătărie la laptop în timp ce gagică-sa îi tot dădea târcoale, dornică de altele nu de scrisul lui. Da’ poţi şti toate astea? Te-ntreb, poţi şti? De fapt, ca s-o spunem p-aia dreaptă, te-ar interesa aceste detalii inodore, incolore şi inspide sau te-ar interesa conţinutul textului? 

Celălalt lingea astmatic un ecler cu toping de ciocolată albă, vanilie şi frişcă cu nume exotic. Şi rece de ieşeau aburi din el de rece ce era. 

- Pe bună dreptate că omul este o fiinţă gânditoare, îngăimă el în pauza dintre două buze date 

îngheţatei. Aşa fragil cum e, omul e totuşi cea mai inteligentă dintre fiinţe. 

Şi apoi plescăi suav. 

Fasolitul – trecut între timp la un generos pilaf sârbesc cu fâşii din piept de curcan – făcu eforturi serioase să înghită. După ce înghiţi îşi privi cu maximă seriozitate interlocutorul, apoi rosti cu calm imperial: 

- Eşti prost. 

Şi, mai devreme ca ăsta să poată contrareplica, se aruncă violent asupra pilafului şi nu se lăsă până nu lăsă farfuria goală. Desigur că celălalt se lansă (poate că asta şi aştepta?) în nişte diatribe de-a dreptul... Exfasolitul şi actualmente pilafoizatul nu-l ascultă. Vorbele limbistului – injurii, calomnii, obrăznicii de fătucă semianalfabetă da’ cu celular scump la butonieră, banalităţi – îi intrară pe-o ureche şi-i ieşiră prin altă parte. Tot pe acolo, la sfârşitul terminării pilafului, lansă ceva extrem de toxic. 

- Omul şi fiinţa gânditoare, baba şi tamponu’, aruncă el cu burta plină. Omul se foloseşte de lucruri. Adică le ia ca tare. Doar dacă devine conştient de proprietăţile acestor lucruri are şansa să devină contemplativ. De a se cufunda în misterele profunzimii. Altfel spus: cu cât consideri lucrurile din preajma ta simple obiecte cu atât eşti mai înclinat spre formalism şi spre superficialitate în gândire. Auzi la el, omu’ şi fiinţa gânditoare! Noroc că am antrenament la inepţiile tale c-altfel mă înecam stupid cu bunătatea asta de pilaf. Şi taman astăzi când e rândul meu să fac cinste. 

Pe urmă nu mai ziseră nimic niciunul vreme îndelungată. În restaurant îşi făcură apariţia, în ordine a(na)lfabetică: un zdrahon cu faţă de bebeluş însoţit de o piţipoancă îmbrăcată cu pantaloni atât de mulaţi că până şi-un orb şi-ar fi dat seama că fufa nu purta lenjerie intimă, un parlamentar gras cât un butoi cu geacă de piele, pantofi de piele întoarsă şi meclă de puma calului proaspăt decedat, o zână feministă cu siluetă adolescentină vorbind pe tonuri libidinoase la un mobil rozaliu într-o romglezoitaliană corcită cu elemente slavone da’ cu chipul uneia trecute binişor de 45 de primăveri şi îngrozită, nevoie-mare, pe chestia asta, un cuplu (medie vârstă 30 de ani, copil până-n şapte ani, plan financiar rezonabil, plan sentimental ratare la maxim), un alt cuplu luând-o lejer pe urmele primului cuplu (doar că nu exista plodul), doi ţigani mirosind a hazna şi două ţigănci dospind a ceartă purtată în zdruncinătura căruţei, sosia Preşedintelui urmată de sosia amantei Preşedintelui. În final resosi chelnerul, se rostiră formalităţi, se aduse nota de plată. 

- Ai văzut ce-avea ăsta în buzunarul de la piept, bre? întrebă exfasolitul şi expilăfosul cu aerul unuia care tocmai şi-a dat aere pe-un vârf de munte himalayan. 

- Mda, un pix d-ăla cu gel, ieftin. Şi cu nume chinezesc pe deasupra. 

La care celălalt nu răspunse, ferm convins că ar fi un semn rău dacă i-ar răspunde. Tocmai ce îl trosnise ideea: avea să-şi cumpere un stilou. Unu’ din ăla cu peniţă de zici că-i din aur da’ nu e şi care stă cu lunile în vitrină fără să-l cumpere nimeni.