Ion CALOTĂ
embolia
mă retrag într-un colţ
şi când nu mă vede nimeni
închid ochii, derulez cinematografic
paginile fiecărei zile
soarele pare să aibă cearcăne noi
iată cum cade culoarea de pe flori
luna a luat-o razna
pe drumul spre copilărie
îmi arată un muzeu al sentimentelor
plin cu relicve ale tuturor emoţiilor trăite
mă aşez confortabil în fotoliu
şi deşi nu fumez îmi aprind o ţigară
bunicul meu pierdut
voia să mai simtă o dată
cum fumul îi usucă plămânii
el îmi vorbeşte iar eu mă topesc odată cu
poveştile sale
telefonul sună de niciunde e ca atunci
când încă mai locuiam
în bunicul meu
cu cuvintele mele
0 Comentarii